Ne-am indreptat de aceasta data atentia catre regizorul a carui prima lucrare se numea „Vehicul pentru transport materiale usoare”. Nu era scenariul pentru un film, ci.. proiectul practic pentru absolvirea liceului, clasa de mecanica. Cristian Mungiu. Dar, fireste, nu asa incepe povestea sa cat priveste filmul. Aceasta incepe cu pasiunea pentru scris. Aflati despre ce mai are sa ne povesteasca regizorul care la 16 ani isi facea debutul in proza si care acum, cu productia Amintiri din epoca de aur a primit confirmarea participarii in Competitie la Cannes.
Înainte de a-ti alege ca profesie regia de film, ai terminat Facultatea de Litere. Cum s-a produs pentru tine aceastã trecere de la filologie la cinematografie?
Vocatia mea pentru povestire a decurs firesc si a fost pregãtitã încã din copilãrie: am debutat cu prozã la 16 ani, apoi am absolvit un prestigios liceu de filologie si, în mod firesc, a urmat Facultatea de Litere, unde am intrat primul si, când m-am simtit pregãtit emoþional, am fãcut pasul cãtre film. Desigur, glumesc. Desi, în bunã mãsurã, lucrurile însirate mai sus sunt adevãrate, mi-am pierdut de mult apetitul sã-mi prezint biografia ca pe un mare sir de urzeli ale destinului pentru împlinirea mea profesionalã. Adevãrul e cã am terminat un „prestigios” liceu de filologie, dar în partea de „mecanicã” a unei clase care era jumãtate-jumãtate mate-fizicã cu mecanicã, cum era pe vremea aia. Lucrarea mea de diplomã (partea practicã) a fost Vehicul pentru transport materiale usoare, iar sub titlul ãsta se ascundea de fapt un cãrucior de butelie usor modificat, cu care se cãrau prin curtea scolii diferite resturi. La Filologie am dat fiindcã picasem la Medicinã si cãutam o cale sã nu mã duc în armatã. Înainte de ’89 asta era prioritatea pentru un bãiat, iar IATC-ul avea reputatia cã primeste doar rude ale actorilor si regizorilor bucuresteni si cã trebuie sã încerci ani de zile ca sã intri. Din pãcate, ulterior am constatat cã Facultatea de Filologie era complet noncreativã: primeai o instruire ca filolog si alta, foarte vagã, ca profesor, însã, în patru ani de scoalã, n-a fost nevoie de imaginatia sau creativitatea mea în nici o ocazie. Prin urmare, azi cred cã a fost o prostie din partea mea sã stau sã termin facultatea aia, pe principiul „dacã ai început-o, termin-o”. La ATF am intrat în douã etape: în primul an am picat neprezentându-mã la o probã a cãrei datã nu era prea bine anuntatã. Prin urmare, anul urmãtor oamenii se simþeau cam vinovati si cred cã si asta m-a ajutat sã intru în scoalã. Iar în anul ãla am fost profesor la un liceu de fete din Iasi, unde, pe baza admiterii mele ratate la Film, am fost rugat de directoare sã filmez sfinþirea scolii.
În scurtmetrajele tale, una dintre tintele predilecte ale ironiei este chiar televiziunea, cu toate fenomenele asociate ei (zapping-ul, invazia telenovelelor lacrimogene, reportajele si stirile „senzationale” etc.). De unde provine aceastã revoltã împotriva micului ecran?
Nu cred cã e o revoltã. Atâta cã privitul la televizor a ajuns sã ocupe cât se poate de mult timp din viata semenilor nostri; majoritatea oamenilor nu mai acumuleazã experiente personale, ci doar conserve de experiente de viatã, ambalate si livrate prin intermediul televiziunii, si, ca atare, e cumva normal ca, folosind obiectul interesului lor, sã inventezi niste povesti care sã ajungã la ei. Al doilea tãu lungmetraj se numeste Amintiri din epoca de aur. Despre ce amintiri este vorba? Se va alinia filmul trendului nostalgic, prezent nu doar în cinematografia, ci si în literatura noastrã recentã? În bunã mãsurã, atmosfera e nostalgicã, dar nu stiu dacã e un trend. Nostalgia e de fapt pentru tinereþea noastrã, cea de care ne face plãcere sã ne amintim. Copii fiind, noi nu am experimentat pe pielea noastrã ororile comunismului, fiind martori si cobai, ca generaþie de „decretei”, doar la neajunsuri minore, ca învãtatul la bateria auto sau defilatul de 23 August. Dar comunismul târziu avea un fel de derizoriu al lui, nimeni nu se mai lua de fapt în serios. Ca orice perioadã de restrictii, el a generat în noi mai multe lucruri demne de povestit decât orice perioadã de bunãstare.
Scenariile tale dovedesc reale calitãti literare. Te-ai gândit vreodatã la o carierã de prozator?
Mã consider un fel de prozator care face filme. Sunt foarte multe lucruri pe care am sã le povestesc, dar care nu sunt potrivite pentru film, si ca atare le voi povesti în scris la un moment dat. Scrisul are pentru mine un mare avantaj. E locul în care îmi stãpânesc cel mai bine mijloacele si în care rezultatul nu depinde de nimeni altcineva. De multe ori, mã gândesc cã, într-o bunã zi, voi ajunge numai sã scriu, dar sper ca pânã atunci sã mai fac niste filme.
Dintre scenariile tale, unul (Canton) a fost adus pe ecran de cãtre Constantin Popescu. Cum te-ai simtit vãzând ce a devenit un scenariu al tãu în viziunea unui alt regizor?
M-am bucurat când Ticã Popescu m-a sunat cã ar vrea sã facã un film dupã Canton. Si am ales sã nu mã duc la filmãri si sã mã implic cât mai putin, tocmai ca sã nu sufoc regizorul si viziunea lui. Cred cã, vãzând filmul, am înþeles mai bine ce înseamnã regie. Ce a iesit seamãnã cumva cu ce propusesem eu, dar totusi e foarte diferit. Când îþi scrii filmele, de fapt le vezi mai întâi în capul tau, iar apoi muncesti sã creezi imagini cât mai apropiate de viziunea ta; cel puþin asa mi se întâmplã mie. Cantonul dupã Ticã, ca sã zic asa, e un film bun, mai frumos vizual decât pesemne cã as fi putut eu sã-l fac, dialogurile sunt cele scrise de mine, dar nu e filmul din capul meu. Cred cã sã fii doar scenarist trebuie sã fie destul de frustrant: nu ai satisfactia cã ceea ce ai imaginat si cumpãnit îndelung apare pe ecran, ci doar o selectie aleatorie.
Ce scenarii „de sertar” mai ai? Stiu cã ai scris, printre altele, un scenariu în colaborare cu actorul american Dennis Hopper, care ar fi trebuit sã si regizeze filmul...
Am mai multe scenarii de sertar decât fãcute. Anul trecut, Stere Gulea a câstigat o finantare cu Week-end cu mama, fost Tina si mama ei, un scenariu scris pentru el în 1999, asa cã sper ca acesta sã devinã film. Apoi mai e Cartier, scris cu Ioana Uricaru, cel mai premiat scenariu al meu. Anul trecut am scris, pornind de la un scenariu deja existent, Baby Photo, o interpretare destul de liberã a biografiei poetului Andrei Codrescu. Si da, mai existã Gangster, scenariul scris cu si pentru Hopper. Sansele ca proiectul sã mai coaguleze finantare acum sunt mici si nu tin în nici un fel de mine, însã experienta a fost memorabilã. Între felul în care se concepe cinemaul în State si felul în care se gândeste în Europa e asa o mare diferentã, încât la un moment dat trebuie sã optezi, cãci sunt maniere foarte diferite.
Ai realizat si câteva reclame. Ce înseamnã pentru tine domeniul publicitãtii?
În ultimii ani, am ajuns sa lucrez chiar multã publicitate. Pânã la urmã, e domeniul din care trãim; filmele sunt ca o pasiune, dar nu poþi trãi din asta, iar publicitatea e de 100 de ori preferabilã televiziunii. Desigur, e multã imposturã si incompetentã si în domeniu publicitãtii, sunt foarte mulþi urechisti care trãiesc molfãind niste cuvinte bombastice, dar care nu deosebesc mâna de picior în materie de povestire în imagini. Dar treptat au apãrut si oameni destul de creativi, cu care te poti întelege, iar când primesti un scenariu inventiv munca poate sã fie plãcutã si pasionantã, chiar dacã rezultatul e un filmulet de 30 de secunde, destinat sã vândã. Filmuletul ãla e însã foarte greu de fãcut bine, regia de spot e o meserie diferitã si dificilã – dintr-o datã, nimic nu mai depinde doar de tine, ci si de toti ceilalti implicati în proces: client, agentie, casã de productie. Doar rãspunderea e mereu a ta.
