Ce v-a sedus în povestea pe care urma sa o regizati si care a devenit filmul "Cel mai bun prieten"?
Patrice Leconte : Miza scenariului : povestea unui tip caruia toata lumea îi spune ca nu are prieteni, care exclama cu violenta si care, pentru a dovedi contrariul, se angajeaza într-un pariu absurd si abstract, aratand celorlalti acest prieten pe care nu îl are ! Mi s-a parut original sa lansezi un pariu pe o baza pe care nu se pariaza de obicei. Pe de alta parte acest lucru mi-a permis sa vorbesc despre prietenie si despre lipsa prieteniei. În ochii mei, este ca si cum s-ar prezenta o poveste de iubire. Trebuie schimbate doar prenumele ! Dar acest proiect mi-a atras imediat atentia, asta pentru ca am simtit ca subiectul crea rezonante intime pentru mine. Nu este un film autobiografic dar daca sunt întrebat cine este Cel mai bun prieten al meu, as fi destul de jenat pentru a raspunde. Spre deosebire de François care joaca rolul lui Daniel, acest lucru nu ma împiedica sa traiesc.
Cum lucrati la scenariu cu Jérôme Tonnerre ?
PL : Este pentru a doua oara cand lucram împreuna dupa filmul Marturii prea Intime. si am colaborat exact în acelasi mod. Programul unui duo este simplu. Ne vedem dupa-amiezi întregi, vorbim mult. Jérôme face notite si întelege unde vreau sa ajung. Este un adevarat cameleon. si ma regasesc în situatia de a pune în scena un film pe care el l-a scris, despre care am discutat amandoi dar pe care îl simt foarte aproape de mine. Caci el gandeste ca mine dar nu uita sa-si aduca ideile personale.
Acest film este un amestec de genuri, între comedie si drama. Vointa de a face un film de acest gen era deja prezenta înca de la scrierea scenariului ?
PL : Nu. Cand am început sa scriem, am crezut ca o sa fim mai mult în genul comediei. Dar nu m-am multumit sa avem atata superficialitate pentru acest subiect al prieteniei care ma pasiona. Din contra, mi-a placut sa imaginez un film care se schimba radical. Precum un avion care, cu ocazia unui meeting aerian, decoleaza normal si dupa o vrila zboara pe spate.
Ati ales filmul Cel Mai Bun Prieten pentru ca ati considerat judicios sa va lansati în aceasta aventura dupa filmul Bronzatii ?
PL : Atunci cand fac un film, stiu în general, ce va urma, ce film voi face dupa aceea… fara a avea totusi ceva precis în minte. În orice caz, stiam ca filmul Cel Mai Bun Prieten va urma filmului Evadatii. si asta îmi venea de minune caci nu mai am chef sa fac filme prea serioase. Viata este deja destul de serioasa. Prin urmare am avut chef sa ma plonjez într-un film de prietenie intima care canta o muzica usor provinciala, chiar daca actiunea se petrece la Paris cu oameni simpli. Fara a aduna aici cele mai bune filme ale mele se poate regasi în acest film o mare parte din inspiratiile mele.
Cand v-a venit ideea pentru cei doi actori principali ?
PL : M-am gandit destul de repede la Daniel Auteuil, mi se pare atat de deschis, amical si binevoitor ca mi se parea original sa-l vad jucand rolul unui tip care nu are prieteni. Daca am fi ales un actor care ar fi fost un pleonasm al rolului pentru ca am fi putut sa ne imaginam aceasta situatie plauzibila vazandu-l, nu ar fi mers la fel de bine. Zarurile ar fi fost jucate dinainte. Apoi ne-a fost foarte greu sa punem mana pe actorul care urma sa joace rolul lui Bruno. Multe idei ne-au trecut prin cap. Dar îl aveam pe Dany Boon în minte de mult timp. Dupa ce am vazut cateva spectacole ale sale am vrut sa lucrez cu el. Cu atat mai mult cu cat Daniel m-a împins sa fac acest lucru, atat l-a gasit de formidabil în filmul Dublura. Pentru el cat si pentru mine era actorul si barbatul care ne trebuia pentru acest proiect. Deci a fost el.
De ce l-ati vrut tocmai pentru acest film ?
PL : Dany Boon reprezinta pentru mine un tip minunat în adevaratul sens al cuvantului. O persoana luminoasa. O persoana deschisa. si aveam nevoie de aceasta simplitate realista. Regasim la el aceasta uimire simpla – si nu simplista – a lucrurilor, acest raport neobisinuit cu oamenii pe care îi abordeaza în viata. si tocmai asta trebuie pentru a juca personajul sau. S-a varat de altfel în personajul Bruno asa cum intram într-o baie la temperatura ideala.
Alchimia dintre Daniel Auteuil si Dany Boon s-a produs imediat ?
PL : Placerea lor de a lucra împreuna a fost palpabila imediat. Foarte repede si-au oferit admiratie unul altuia, prietenie si respect si poseda amandoi aceasta generozitate care face toata diferenta. În niciun moment niciunul dintre ei nu cauta sa vada daca e mai bun decat celalalt, sunt împreuna.
Cand ne uitam la filmografia dumneavoastra ne dam seama ca va plac în special « filmele cu prieteni » ….
PL : Mi-am dat seama ca practic în toate filmele mele « cuplurile » erau compuse în acelasi timp din oameni pe care îi cunosteam deja si oameni care-mi erau necunoscuti. Ca si cand ar fi trebuit sa am o siguranta cu niste oameni deja cunoscuti pentru a fi capabil sa-i înfrunt pe cei necunoscuti. Asa se întampla în filmul Barbatul din Tren, unde-l cunosteam pe Rochefort si nu pe Johnny Halliday, filmul Vaduva din Saint Fiacre unde-l cunosteam pe Daniel Auteuil dar nu pe Binoche, sau Confidente unde o cunosteam pe Sandrine Bonnaire dar nu pe Fabrice Lucchini. Putine filme scapa de aceasta regula. si cele care scapa nu sunt cele pe care le-am reusit cel mai bine. Un student care facea o lucrare despre cuplurile în cinematografie mi-a facut sa remarc un lucru si mai inedit în toate filmele mele de lung metraj sau aproape toate, pun întotdeauna în scena personaje care se întalnesc în film fara sa se cunoasca dinainte. Este cazul lui Daniel si Dany Boon pentru acest film. Barbatul din Tren, Fata de pe Pod, Confidente prea Intime… Doar Tandem este o exceptie de la regula. Meseria mea de cineast ar consta deci în a organiza întalniri. Nu as fi putut niciodata sa scriu Pisica cu Signoret si Gabin, un cuplu traind împreuna de ani de zile. Nu as sti sa tratez scamosarea raporturilor caci as avea nevoie sa cunosc prea multe detalii petrecute înaintea filmului. Îmi place sa organizez întalniri în prezentul filmului, nu mai ramane de observat decat ceea ce vor face personajele. Serge Frydman mi-a spus într-o zi ca adevaratii scenaristi într-un un film sunt personajele. Are dreptate pentru ca din moment ce personajele sunt desenate asa cum trebuie, nu trebuie decat sa le privesti cum traiesc precum un chimist.
De ce ati ales-o pe Julie Gayet pentru a juca împreuna cu Daniel Auteuil ?
PL : Acum cativa ani am facut un film publicitar pentru postul de radio France Inter în care o tanara se dadea cu bicicleta. Cautam o actrita si am lansat numele lui Julie în cadrul unei reuniuni. si toata lumea a fost de acord. Am întalnit-o deci pe Julie pentru prima data cu aceasta ocazie explicandu-i ca o voi filma în alb negru în timp ce se da cu bicicleta, îmbracata cu o rochie rosie. Ea a avut încredere în mine. si m-am înteles bine cu ea. Prin urmare am pastrat imaginea ei pandind filmul pentru care as putea sa o solicit din nou. si pentru personajul Catherine, cea mai lucida dintre toti, tot timpul cu un pas înaintea celorlalti, m-am gandit ca ar fi perfecta. Ea are aceasta forma de inteligenta care nu este niciodata intelectuala, compusa. I-am propus deci acest film si a acceptat.
Dupa filmul Fata de pe Pod si Vaduva lui Saint-Pierre este a treia colaborare cu Daniel Auteuil. Mai este înca nevoie sa va vorbiti ?
PL : Daniel are mai multa încredere într-o privire sau într-un zambet decat în o mie de cuvinte. El nu face parte din acei actori care au nevoie sa fie hraniti cu psihologie. Cu atat mai bine pentru ca nu sunt genul care explica actorilor de unde vin personajele lor si unde se duc. Ceea ce ma intereseaza este sa fac lucrurile, sa le simt. Cand un scenariu este bine scris actorii trebuie sa fie parte din acest scenariu într-un mod cat mai natural. si Daniel este asa. Înainte de film ne-am vazut doar pentru a încerca costumele si a trebuit sa ne telefonam doar de doua sau de trei ori pana la filmari. si am început cu scena de la Drouot si Julie juca piesa « Cele 400 de lovituri ». Este tot timpul stresant sa începi a juca cu un regizor pe care nu îl cunosti, un actor pe care nu îl cunosti, dar pe care regizorul îl cunoaste. Este simplu : pe Daniel aveam impresia ca îl vazusem cu o zi în urma. Asta spunem despre toti oamenii pe care îi iubim si pe care îi pierdem din vedere !
Si, fata de aceasta complicitate care exista între voi, ati fost mai atenti la noii veniti – Dany Boon si Julie – pentru a-i integra în universul vostru ?
PL : Este vorba de echilibru. Într-o zi am facut o mare prostie. Pentru filmul Fata de pe Pod, filmam pentru prima oara cu Daniel în timp ce o dirijam si pe Vanessa Paradis pentru filmul O sansa din Doua. si în prima zi, am acordat toata atentia mea lui Daniel, lasand-o deoparte pe Vanessa. si stiu ca nu i-a prea placut acest lucru, caci în aceeasi seara, mi-a spus ca nu pentru faptul ca am mai facut un film împreuna trebuie sa o las deoparte. Ea mi-a explicat ca avea nevoie de mine ca prima data. si mi-am dat seama de greseala pe care o facusem. Am învatat o lectie din aceasta. De atunci, în primele zile ale filmarilor, sunt, bineînteles mai atent cu noii veniti dar nu îi las deoparte pe mai vechii actori. În ambele cazuri baza directiei mele de actor ramane identica : încrederea pe care le-o port. Un actor care joaca fara sa simta încrederea în ochiul regizorului care îl priveste, este precum o pasare fara aripa. Nu poate zbura ! si cade din cuib. Dupa ce am aruncat o privire la jocul radiofonic Jocul celor o mie de Franci în Tandem, de data aceasta este vorba de alt, de data aceasta televizat – care este la loc de cinste în filmul Cel Mai Bun Prieten : Cine Vrea sa Castige Milioane cu Jean-Pierre Foucault în propriul sau rol.
De ce aceasta alegere ?
PL : Este foarte simplu. Atunci cand schitam scenariul cu Jérôme Tonerre, stiam ca personajul lui Bruno trebuia sa participe la un moment dat la o emisiune de jocuri. si într-o zi am avut o revelatie : unul dintre jokerii din Cine Vrea sa Castige Milioane este apelul catre un prieten! Plecand de la acest lucru, ne-a fost frica sa nu fim refuzati de catre producatorii filmului Cine Vrea sa Castige Milioane. Nu ma vedeam în postura de a imagina un joc fals. Trebuia sa fie în legatura directa cu viata, astfel încat publicul sa aiba repere. si mi s-a parut senzational sa-l filmez pe Jean-Pierre Foucault în propriul sau rol. Îl cunosteam putin înainte. Era o atmosfera de binevointa între noi. I-am spus doar sa respecte textul scris, sa fie el însusi, si sa nu încerce sa fie actor. si a fost o placere deosebita.
V-ati gandit de la început la ceva anume pentru filmul Cel Mai Bun Prieten ?
PL : Pentru ca filmele pe care le fac sunt destul de diferite, încerc de fiecare data, într-un mod modest, un proiect pentru regie. Dar cand am abordat filmul Cel Mai Bun Prieten, trebuie sa marturisesc cu rusine ca nu mi-am pus nicio întrebare. Aveam destula încredere în scenariu si în personaje pentru a continua fara frica. Prin urmare, am regizat acest film de pe o zi pe alta, fara sa am vreo idee în cap. Exceptie facand cel care nu ma paraseste niciodata : acela al actorilor, deci ale personajelor. Atat în punerea în scena cat si în cadre am vrut sa fac un film care sa aiba toate aparentele naturaletei si în care niste lucruri incomode, ciudate si jenante sa ni se întample fara sa fim atenti. Nu am vrut ca punerea în scena sa fie decalata caci acest lucru ar fi constituit un pleonasm împreuna cu ideile propuse de scenariu. Sper bineînteles ca este mai bine pus în scena decat un telefilm prost ! (rasete). Dar nu am vrut sa fac pe interesantul.
Cum ati ales muzica ?
PL : Am apelat la o formatie de muzica care se numeste « L’Attirail », condusa de Xavier Demerliac. Am facut cunostinta cu el în urma cu cativa ani, cand cautam muzica pentru filmul Fata de pe Pod. Am dat de primul lor album. Mi-a placut la nebunie, si am asistat la concerte. si i-am spus ca daca vreodata voi avea ocazia, le voi cere o muzica pentru film. si mi s-a parut ca filmul Cel Mai Bun Prieten se potrivea de minune. Pentru ca nu se îndrepta catre emotii obisnuite. si pentru ca muzica acestui grup, cateodata atat de aproape de genul fanfara are ceva foarte vesel. Sonoritatile sale pot fi exuberante avand în acelasi timp accente foarte triste. Acest amestec neconventional m-a sedus. si, la sosire, am fost nespus de bucuros caci exista o culoare muzicala foarte speciala care, a priori nu avea de a face cu acest film dar care se uneste perfect cu acesta.
Se spune mereu ca un film se rescrie odata cu montajul. Asa este si cazul pentru filmul Cel Mai Bun Prieten ?
PL : Acest film s-a scris, într-adevar la montaj dar într-un mod neasteptat. În toate filmele mele, evidenta unei scene, puterea evocatoare a unei imagini m-au facut sa-mi schimb constructia acestora. Atunci a fost mai neobisnuit. Pentru prima versiune a scenariului am prevazut un timp de 2 ore si cinci minute. Jérôme Tonnerre si cu mine am anuntat imediat producatorii ca vom taia dupa aceea din secventele filmate. Dar – lux formidabil caci acest lucru costa o gramada de bani – acestia ne-au rugat sa filmam versiunea completa si sa vedem la montaj ceea ce se potriveste mai bine. Am acceptat regula jocului. si, primul meu montaj terminat avea o durata de … 2 ore si cinci minute. si de atunci, împreuna cu Joëlle Hache, care se ocupa de montaj, ne-am pus întrebari în legatura cu secventele ce trebuie taiate. Asemenea unui joc de Lego. si a fost foarte amuzant de facut acest lucru.
Se zvoneste ca veti opri cariera în cinematografie. Acest film v-a facut sa va razganditi ?
Aceasta decizie nu s-a nascut din vreo deceptie în urma vreunui film. Doar pentru ca turnajul filmului Cel Mai Bun Prieten m-a captivat, nu înseamna ca ma voi razgandi. Nu am pierdut gustul cinematografiei. Îmi place la fel de mult sa fac filme. As vrea doar sa ma opresc înainte sa-mi pierd prospetimea. Actionez precum Anna Galiena din filmul Sotul Coafezei care, stiind ca dragostea exceptionala care o lega de personajul Jean Rochefort nu va fi eterna, alege sa se arunce în ecluza pe cand era înca în nori. Dupa Cel Mai Bun Prieten nu voi mai turna decat trei filme de lung metraj, pe care stiu exact cum le voi face. Deci, nu mai este loc pentru nimic ! si facand acest anunt public, nu caut sa fac un efect de publicitate ci sa ma îndemn în a-mi tine promisiunea. Sa o fac cu adevarat, fara sa o urmez chiar pe Anna Galiena aruncandu-ma într-o ecluza…
