Lumea emigranţilor (români) trezeşte emoţie la Namur

...O intersecţie de străzi; lume strânsă buluc, ca la orice accident; victimă bolborosind ceva cuvinte, într-o limbă străină. Străină, dar nu pentru noi. Fiindcă victima e un emigrant din Republica Moldova... Aşa începe filmul Trei lumi al regizoarei franceze Catherine Corsini, prezentat în a doua zi a Festivalului Filmului Francofon de la Namur.

Prima "lume" este cea a privilegiaţilor. Vinovatul e un tânăr de viitor, care în 10 zile va deveni ginerele patronului. De-aia fuge de la locul accidentului pentru că dacă l-ar afla poliţia, praful s-ar alege din toate frumoasele sale proiecte. În jur, vechii prieteni îi fac front comun. Sfatul lor e unanim: să tacă şi să aştepte. Fiindcă nimeni nu-l va revendica pe cel aflat, acum, în agonie.

Din lumea a doua, cea a emigranţilor, face parte tânărul de la reanimare. Adrian Dinu. Nu numai că e un ilegal din Moldova, nu numai că de cinci ani, de când e la Paris, cere zadarnic naturalizarea, dar şi-a pierdut şi locul de muncă la negru, datorită căruia supravieţuia. Un argument în plus pentru prietenii vinovatului exasperaţi că nu mai ai loc de emigranţii ăştia.

Iar cea de a treia lume, cea a intelectualilor, e o tânără studentă, idealistă, care a urmărit accidentul pe fereastră. Datorită ei omul a fost spitalizat, ea îl identifică şi pe cel de la volan, ea îşi da seamă că nu e un "salaud" ci un bărbat care-şi permite luxul remuşcărilor; ea încearcă imposibilul, să împace lumea victimelor cu vinovatul, şi cu cât insistă mai mult cu atât înrăutăţeşte lucrurile care iau forme monstruoase, imprevizibile...

Remarcabil e că în această dramă, fiecare personaj are motivarea proprie, şi partea lui de vină. Până şi Vera, femeia dispărutului strigă împovărată: "Eu port toată vină, eu l-am împins să vină aici!" . Vera este Arta Dobroshi, Lorna fraţilor Dardenne, o actriţă care nu încetează să uluiască prin daruri într-un ansamblu demn de talentul ei. Iar prietena ei cea mai apropiată devine Juliette care îl citează doct pe Montaigne: "A filozofa înseamnă a învăţa să mori!". Victima n-are nevoie de filozofie, ca să sfârşească pe patul de spital, ceea ce-i permite autoarei încă o secvenţa de dureroasă absurditate. Când Verei i se propune să cedeze inima decedatului implantării unui cardiac, ea izbucneşte: "De ce altuia, şi nu lui, care a muncit cinci ani şi nu i-aţi acordat măcar naturalizarea dorită".

Am văzut filmul acesta într-o sală redusă la o tăcere din adâncimea căreia mai vibra doar emoţia profundă. Regizoarea a izbutit o performanţă rară, ea a făcut un film poliţist, ocolind poliţia, confruntându-şi personajele exclusiv cu opţiuni morale. Şi sper că vom mai auzi de el vineri seară când juriul îşi va comunica opţiunile. Cu atât mai mult cu cât preşedintele acestuia, actorul şi regizorul Bruno Podalydes, şi-a destăinuit aici unul dintre criterii ca fiind sinceritatea demersului: "Nu e vorba neapărat de o garanţie a calităţii - preciză el. E posibil să fii sincer şi să-ţi iasă ceva plicticos, dar când simt pe ecran absenţa sincerităţii, am o violentă reacţie de respingere. Sigur, un film comercial poate fi sincer şi altul, de autor, câtuşi de puţin, dar asta e o altă frontieră între filme".

Măcar pentru această sinceritate şi filmul ar merita o cât mai largă distribuire. Mai ales la noi! Independenţa film, se aude ? Cei de la Transilvania, ce aşteptaţi?...