Interviu cu Popescu şi Ivanov

A doua zi după primirea entuziastă a filmului românesc Principii de viaţă, Cinemagia a stat de vorbă cu regizorul Constantin Popescu şi actorul Vlad Ivanov. Poţi afla mai jos câteva dintre secretele filmului, unde să te uiţi ca să vezi "ouăle de Paşti" ascunse în el, detalii despre planurile de viitor ale celor doi şi multe altele.

Pentru o cronică a filmului, care cu siguranţă se va afla în palmaresul acestei ediţii TIFF, poţi citi AICI. Filmul se va lansa pe marile ecrane în ultimul weekend din luna septembrie.

Atenţie, interviul conţine spoilere. Am semnalizat răspunsurile respective cu un avertisment.

Cum l-ai ales pe Vlad?
Constantin Popescu: Vlad era în cărţi de la început, pe el îl aveam în minte. Mie mi s-a părut că scenariul era scris pentru el. Au existat variante, discuţii, un soi de casting, toată lumea era uşor stresată, subiectul era delicat, dificil, unora le plăcea foarte tare, alţii ziceau că n-au încredere în el deloc. Ca să împac pe toată lumea am decis să fac un casting, spunându-mi că poate flerul meu nu funcţionează ca lumea şi că poate nu e Vlad. I-am şi zis asta, dar asta a fost un soi de învârteală în jurul cozii pentru că tot acolo am ajuns de fapt. Mă bucur tare mult că am ales aşa, pentru că Vlad a dus foarte bine filmul pe umeri, de fapt întreg filmul e pe umerii lui.

Care a fost prima reacţie după citirea scenariului?
Vlad Ivanov: Zic eu primul, să nu mă înfluenţezi (râde). Pe mine ca actor primul lucru care mă tuşează şi mă convinge este scenariul. Nu mă interesează regizorul, poate doar dacă e Spielberg (râde). Serios vorbind, scenariul este singurul care ma interesează, pentru că el îmi spune în ce intru, el îmi spune dacă eu ca actor pot să duc acel rol în spate şi dacă mă îmbogăţeşte, dacă înseamnă ceva pentru mine. De când am citit scenariul mi-a plăcut foarte tare, mi-a plăcut lumea asta interioară a lui Velicanu creată de Alex Baciu şi Răzvan Rădulescu. Rolul ăsta chiar e o pâine bună de mâncat, cum spunem noi actorii. E cu multă carne pe el.

Are extrem de multe faţete personajul ăsta şi e o plăcere să-l joci. Lla prima proiecţie în România a filmului spunea o doamnă că limbajul lui abundă în fel de fel de expresii triviale, dar bănuiesc că sunt oameni care trăiesc parcă sub un clopot de sticlă şi nu iau contact cu realitatea. Ştii foarte bine că în Bucureşti mai mult de jumătate sunt ca el şi în definitiv nu asta-i important, ci problematica, felul în care gândeşte, asta contează, dincolo de limbajul său. Ei bine, eu pe toate astea le-am găsit în scenariu şi de-asta mi-a plăcut şi am acceptat să-l joc. Am fost măgulit şi bucuros că o să fac un rol principal şi m-am simţit foarte bine că s-a gândit Tică la mine pentru rolul ăsta. Dar mă interesa în ce zonă mă duc şi, citind scenariul, m-am simţit deodată ca peştele în apă.

Mă întreba odată un jurnalist cât petrec creându-mi rolul. I-am zis că de luni până vineri de la zece la două, că am mai puţin timp, şi sâmbăta şi duminica de la zece la patru, că-s mai liber. El zice "da?". Nu, normal că a fost o glumă. Şi la regizori cred că e acelaşi lucru: când ai în minte un film şi începi să lucrezi la el, e tot timpul cu tine, aşa-i şi la actori cu personajul. El face parte din tine. Că stau la terasă de vorbă cu tine sau fac altceva, poate văd pe stradă ceva, simt un gest, o expresie a feţei la cineva de la o altă masă şi-mi spun că se potriveşte. Trebuie să fii tot timpul deschis, să fii ca un burete, să fii extrem de senzitiv. Nu eşti un funcţionar dramatic ca să-ţi spui "a, da, acum lucrez la rol", iar după câteva ore închizi scenariul şi te rupi total de el.

Constantin Popescu: Vin să-l completez pe Vlad şi zic că în prima zi de filmare la vilă (protagonistul îşi face o vilă în preajma Bucureştiului şi merge să trateze cu muncitorii - n.r.), undeva în preajma Bucureştiului, a apărut primarul. Noi abia ajunseserăm, discutam puţin, "uite, Vlad, aşa vreau să faci primul cadru", ne relaxam. Aşteptam să pună lumina, când apare o maşină. Se dă jos un domn, cu un pântec voluminos împins în faţă, cu mâinile în şold şi cu cheile zdrăngănind ca nişte castaniete. Că ce se întâmplă aicea? S-a oprit nervos în mijlocul nostru, că ce-i aici?
Vlad Ivanov: Că el n-a fost anunţat...
Constantin Popescu: Pai da' cum, în comuna lui, cum adică filmare? Şi în timp ce eu încercam să aplanez delicat situaţia, să-i fac cunoştinţă cu membrii echipei, îl vedeam pe Vlad că zâmbea. Se retrăsese puţin şi-l urmărea atent. Mă rog, după vreo 20 de minute s-a liniştit totul şi l-am urmărit pe Vlad: s-a uitat cum se urcă respectivul în maşină, a aşteptat să plece şi apoi s-a apropiat de mine şi mi-a zis: "Asta e, uite aşa vine Velicanu" (râde).
Vlad Ivanov: Da, eu uitasem de faza asta, dar e adevărat, lucrul la personaj nu se termină niciodată. Nu spui niciodată "gata, l-am terminat, l-am închis". Eşti un idiot dacă te limitezi aşa. Dintr-o chestie mică poate să înflorească uite-aşa, o chestie fantastică. Şi omul acela în dimineaţa aia mi-a dat o anumită cheie, o anumită latură a lui Velicanu. Eu nu ştiam cum urma să intre el, de-abia atunci mi-am dat seama.
Constantin Popescu: În încheierea răspunsului, personajul s-a construit din bucăţele. Chiar aşa a apărut Velicanu în imaginaţia noastră, din amintiri, din discuţii cu diverşi vecini de-a lungul vieţii, ăla era aşa, celălalt altfel. Fiecare ne aduceam aminte caracteristici ale miticilor, defecte şi tot aşa. Eu iniţial aveam în minte un bucureştean clasic. Ulterior mi-am dat seama că nu era un bucureştean, că se extinde puţin şi că nu este o poveste valabilă numai în regat.

Îl judecaţi în vreun fel? Aţi ieşi cu el la o bere?
Vlad Ivanov: Dar Velicanu e un tip drăguţ! Noi nu-l vedem, că nu stăm cu el în casă. Dacă aş fi nevasta lui şi-aş sta cu el, aş fi mai cu atenţie puţin, că acum mi-o iau peste nas. Dar el are momente când este foarte drăguţ. Sunt oameni care sunt foarte drăguţi şi stai cu ei cu plăcere la o bere şi când ajung acasă îşi iau la omor familia. Există oameni de-ăştia. Eu pe unii îi şi cunosc, aşa sunt.
Constantin Popescu: Nu spun că filmul n-are defecte, că are defectele lui, dar unele lucruri i-au ieşit lui Vlad extraordinar. Spre exemplu faptul că eu am văzut în Velicanu un individ ciclotimic. Cu schimbări bruşte. Încearcă cu frumosul, se enervează un minut mai târziu, îşi dă seama că a făcut o gafă şi că a pedalat prea tare, revine, face o piruetă. Reacţionează foarte diferit în funcţie de persoanele cu care intră în contact. E ba umil, ba prietenos, ba gomos, arogant, pedant, pe rând câte puţin din fiecare. Şi, bineînţeles, mârlan şi mojic în cele mai neaşteptate momente.
Vlad Ivanov: Faptul că e ciclotimic spune foarte multe despre caracterul lui Velicanu, că are schimbări bruşte de stare, e clar că ceva se întâmplă cu el. Că nu e mulţumit de el, că are un egoism în a reuşi, că-l macină întrebarea "ce se întâmplă, de ce-mi merg toate pe dos şi nu ajung şi eu o dată unde trebuie?". Are o disperare să rezolve situaţiile şi totul să fie bine, numai că tocmai disperarea asta îl duce tot mai jos.
Constantin Popescu: Ca să rezumăm, cred că filmul e radiografia unui eşec, cu accente de bovarism, într-o zi de luni care se întâmplă de fapt într-o vineri (râde).

În scenariu momentele sunt foarte precis notate, nu e nicio greşeală. Prima oară când am citit, nu mi-am dat seama că au dat atâta importanţă succesiunii momentelor. Dar cronologia e foarte exactă, foarte pigulită. Orele sunt notate exact şi am încercat să dăm detaliile astea în permanenţă. Velicanu spune ce oră este, se vede un ceas, e foarte atent din acest punct de vedere construit scenariul. Nu există elemente lăsate la voia întâmplării şi chiar dacă am auzit chiţăieli pe ici pe colo că scenariul nu le-a plăcut tuturor, ceea ce e de înţeles, mie tocmai din pricina faptului că totul era puţin stăpânit, forţat, mi-a plăcut foarte tare.

Am şi discutat cu Vlad cât de mult să-l lăsăm pe Velicanu să gesticuleze, cât să pedaleze, cât să accentueze replicile pentru că uneori textul îţi permitea să faci o glumă mai groasă, de exemplu. Mi se pare că a ieşit foarte bine chinuiala asta reţinută a lui Velicanu, de a nu se dezvălui cu totul celorlalţi, îl simţi numai câte puţin.

ATENŢIE, AICI URMEAZĂ SPOILERE!
Cum a fost lucrul cu Gabriel Huian?
Constantin Popescu: A fost extraordinar. Era şi la vârsta aia când am filmat, poate cu vreo şase luni mai mare decât personajul din scenariu (aproape 15 ani - n.r.), a dat foarte bine.
Vlad Ivanov: Şi am stat mult de vorbă cu el pentru că ne interesa reacţia lui de adolescent, ca om, în urma scenei finale. Mereu am avut grijă să nu-l şocheze, să nu aibă traume, să fie bine protejat şi a fost foarte bine că am vorbit cu el. Am fost foarte fericiţi de cum a jucat scena, a fost fantastic.
Constantin Popescu: A fost o secvenţă foarte grea. Am tras şapte duble în aceeaşi zi. M-a întrebat cineva de ce n-am tras duble şi în altă zi, dar pur şi simplu nu am putut. Poate aş fi făcut treaba asta, forţându-i şi pe Vlad şi pe Gabi, dar programul de filmare a fost extrem de strict, nu ne-am permis. Nu se întâmplă întotdeauna aşa, dar acum aşa s-a întâmplat. Nu ne-am permis să greşim oricât de puţin, nu am fi putut să ne întoarcem şi să refilmăm, plus că am avut mici probleme tehnice, a fost zi de mici reparaţii în ceea ce priveşte obiectivele.

Mi-ar fi plăcut să forţez mai tare acolo, dar văzând filmul de atâtea ori după ce l-am terminat de montat rămân la părerea pe care am avut-o prima dată, instinctiv: că nu trebuia să fie mai mult de atât, că era suficient. Am avut o discuţie cu Vlad şi el m-a întrebat dacă nu ar trebui să fie şi mai urâtă, oribilă, dacă tot îşi dă arama pe faţă să şi-o dea de tot. Dar e mai bine aşa, pentru că Velicanu dă acolo dovadă de o fragilitate, de o instabilitate, îi era greu să facă gestul, dar îşi pierduse cumpătul, mi s-a părut foarte echilibrată secvenţa.

Vlad Ivanov: Nu e un animal până la capăt, fără regrete, fără sentimente, instinctul îl duce în zona asta, dar undeva în el îl doare. Cred că e mult mai dureros aşa şi cred că aşa sunt foarte mulţi ca el. Când eşti animal asta e, împarţi totul în alb şi negru şi gata, e mai simplu şi cred că e mai bine aşa, pentru că totul e pe muchie.
Constantin Popescu: Alex Baciu şi Răzvan Rădulescu m-au întrebat la un moment dat cum îl văd eu pe Velicanu la final, dacă nu cumva ar trebui să-i lăsăm o cale de întoarcere, o punte spre simpatie spectatorului, care ar putea să se gândească că da, poate avea şi el dreaptate într-un fel. Nu, la sfârşit căderea e fără comentarii, nu mai pui întrebări. În acel moment se rupe complet, se schimbă definitiv relaţia dintre Velicanu şi fiul său şi eu cred că în ciuda aparentei năuceli a lui Velicanu, el înţelege foarte bine ce a făcut. E un drum fără întoarcere.
Vlad Ivanov: În pauzele dintre duble ne duceam să ne machieze şi macheuza şi costumiera erau livide la faţă, ele doar auzind scena. Şi se mirau a doua zi după ce ne-am calmat cu toţii, pentru că în ziua filmării nu mai puteam vorbi, se mirau cât de schimbat pot să fiu în timp ce joc.
Constantin Popescu: După prima dublă una dintre fete a început să-i vorbească lui Vlad cu dumneavoastră, deodată. "Vă rog luaţi loc". Vlad i-a şi zis, "ne-am tutuit o lună întreagă şi acum trecem la dumneavoastră?". "Păi da, de la atâtea ţipete şi nu ştiu ce", a zis ea (râde).

SFÂRŞITUL SPOILERELOR

Scenografia şi costumele descriu foarte bine mediul. Apartamentul din film există ca atare?
Constantin Popescu: Da, există şi e chiar aşa cum se vede în film. Ne-a plăcut de când l-am văzut. Îi aparţine unei doamne şi a fost închiriat unei familii de întreprinzători chinezi. Nu am adus nimic, nici măcar fototapetul acela. Problema era că acolo spaţiul de manevră era extrem de mic.
Vlad Ivanov: Mi-a plăcut că aseară la proiecţie, publicul a reacţionat până şi la cămaşa în care era îmbrăcat Velicanu la plecarea la mare.
Constantin Popescu: Eu sunt vinovat de cămaşa aia. Am vrut o chestie stupidă şi Adina, costumiera, are un ochi foarte bun la chestiile astea. Mi-a făcut trei-patru propuneri şi am ales-o pe cea mai dobitoacă. Ea mi-a zis că forţăm un pic lucrurile şi asta şi voiam, pentru că în lumea lui Velicanu totul e puţin deformat şi mi s-a părut că merge. Şi Vlad a pus cămaşa pe el cu îndoială şi m-a întrebat dacă-s sigur, dar eram: acea cămaşă e un contrapunct foarte bun pentru ce urmează. E la limita ridicolului...

Un alt moment antologic este cel al dansului din bucătărie. A cui a fost ideea?
Vlad Ivanov: Păi Tică mi-a zis să dansez şi atât mi-a trebuit (râde). Dansul ăsta îţi arată că Velicanu are o altă lume care se ascunde în el, îţi arată că poate fi simpatic, după ce-l vezi îţi zici: "ia uite ce simpatic e!". Apropo de o întrebare anterioară, Velicanu e aşa tot timpul, nu e niciodată liniar ca personaj.
Constantin Popescu: La cadrul cu dansul am avut iar o problemă, pentru că dansul ăsta nu trebuia făcut cu ruşine. Am făcut o repetiţie aşa cu Vlad, apoi ne-am uitat unul la altul şi-am zis, "nu, Vlad, fă-l până la capăt". Oricum, momentul a fost delicat, nu aveam idee cum va fi primit. După prima vizionare, ştiu că m-a sunat Ada Solomon (producătoarea filmului - n.r.), şi-a dres vocea, a tuşit puţin: "măi, trebuie să mă mai laşi să-l văd o dată, că m-a şocat puţin faza cu dansul, nu ştiu ce să zic". I-am spus să mai stea două zile şi să-l revadă după ce se aşează puţin. Mie mi-a plăcut foarte mult cum a ieşit.

În legătură cu scenografia, descrie foarte bine personajul. În film îl vezi că se îmbracă în bucătărie, se vede că nu are un spaţiu al lui. A încercat cu prima soţie, casă, copil... N-a mers. A luat-o de la început: altă casă (şi cu vilă de data asta), are Logan mare ca tot românul, că are de cărat materiale, dar nu are camera lui. Spaţiul lui e invadat de Cătălin, bucătăria e şi living, e aiurea. Nu şi-a găsit locul lui şi mi s-a părut foarte tare că se îmbracă acolo, într-un loc tâmpit. El întâi face şi abia apoi gândeşte, deşi în mintea lui zice mereu "aşa am hotărât, aşa facem". Până şi numărul de la maşină e DXT, de la dixit. Cred că noi românii avem o problema de comunicare, simţim nevoia să ne exprimăm şi prin numărul de la maşină, că e SEX, că e XXL, că e XXS, trebuie să fie ceva...

Văd că ai fost foarte atent la detalii, ce amănunte din film crezi că nu o să observe publicul?
Constantin Popescu: Sunt fan ET şi în toate filmele mele apare ceva legat de filmul ăla. Până şi aici apare, dacă te uiţi cu atenţie, în camera băiatului. E un afiş mic.

Poate că spectatorii n-au să-l observe, dar pe băieţii din Portret sigur au să-i observe.
Constantin Popescu: Da, ne-am distrat. Apare Dragoş Bucur într-o ramă de termopan şi lângă el este Bogdan Dumitrache, numai că are mustaţă şi e ras în cap. La ieşirea din vilă nici nu mai sunt acolo.
Vlad Ivanov: Andi Vasluianu stă şi fumează, nu zice nimic.
Constantin Popescu: Mai este Dan Bordeianu în farmacie: zice "mulţumesc" şi pleacă. Strecuraţi pe ici pe colo mai sunt. Pur şi simplu ne-am distrat, i-am sunat şi le-am propus. Mie îmi plac chestiile astea prin filme, mi se par simpatice. Mă bucur că a acceptat şi Dan Teodorescu de la Taxi să apară, Alex Pavel din Portretul e şi el la coadă la bancă.

Filmul reprezintă o schimbare de 180 de grade de la filmul anterior. Ai trecut de la ansamblu de actori la un singur protagonist, de la filmări pe parcursul mai multor anotimpuri la unele foarte concentrate, de câteva săptămâni, de la spaţii largi şi multă natură la interioare şi străzi de oraş. Cu greu poţi găsi două filme mai diferite ca Portretul luptătorului la tinereţe şi Principii de viaţă. Cum a fost trecerea?
Constantin Popescu: Povestea a ajuns la mine încă de când făceam Portretul. Am decis să o fac pentru că mi-a plăcut foarte tare şi într-adevăr, filmele sunt foarte diferite, între ele nu încape nicio comparaţie. Nu ştiu cum să-ţi zic că se face trecerea asta. Mie nu mi se pare că sunt un scenarist foarte bun, am limitele mele, mi le recunosc şi nu am pretenţii. Prefer să lucrez pe un scenariu scris de altcineva sau să scriu cu altcineva care se pricepe mai bine decât mine la scris. Mi se pare mult mai comod, mă ajută mult mai tare să-mi închipui o chestie gata scrisă, nu ştiu de ce. Consum mult timp şi multă energie ca să lucrez la un scenariu de genul Portretului, durează mult, am în permanenţă îndoieli, nu sunt niciodată mulţumit, l-aş modifica şi tăia încontinuu.

Principii de viaţă mi s-a părut perfect. Ţi-aduci aminte în Amadeus unul dintre reproşuri era că "sunt prea multe note". Ăsta nu avea prea multe cuvinte, avea exact câte trebuia să aibă. Fiecare film are viaţa lui, fiecare poveste trebuie spusă în felul ei, aşa cum i se potriveşte. Nu vreau să fac filme într-o singură manieră, trebuie să găseşti valoarea justă de a cântări fiecare subiect în parte. Principii de viaţă mi-a plăcut aşa cum e şi, ca să fiu sincer până la capăt mi-a prins bine o pauză după agitaţia şi chinuiala cu Portretul. A fost o plăcere să mă întorc la ceea ce îmi place să fac, la detalii, bibileală pe sunet, lucruri mărunte. Poate că nu am mai presărat atâtea detalii, dar ele există, cine are răbdare să se uite şi să le caute, le va găsi, sunt peste tot, tot felul de semne mici.

Ai face un SF?
Constantin Popescu: Da, cum să nu, cu multă plăcere. Nu am nicio problemă cu filmele de gen. Poate că nu aş face un horror, că nu cred că m-aş pricepe. Îmi place să mă uit la horroruri, îmi place să mă sperii, să mă doară stomacul, să fie nevoie să aprind lumina sau să dau sonorul mai încet şi mă distrează foarte mult, dar nu sunt construit pentru zona respectivă. Dar un SF cu un buget ca lumea, cum să nu. M-aş distra, cred că ne-am distra foarte tare.

Dar tu, Vlad, ai juca într-un horror?
Vlad Ivanov: De ce nu? Dacă ar fi unul care mă incită, chiar de ce nu? Dacă îmi convine scenariul şi regizorul mă convinge de viziunea lui, e perfect. Am jucat şi în filme de animaţie. În teatru am jucat de la pantomimă până la cabaret şi muzical, dramă, comedie. Chiar îmi place ideea de actor total şi orice provocare pentru un actor este un lucru bun. Nu sunt ca actriţele care zic "nu, eu rol de curvă nu joc".

Ce urmează pentru voi?
Vlad Ivanov: O vacanţă la Nisa pentru amândoi (râde). Păi deocamdată am avut nişte castinguri pentru afară, dar sunt încă în negocieri. Pe film în ţară sunt liber şi deschis către ofertele regizorilor, care vor curge după concursul CNC (râde autoironic), dar acum pe teatru mă concentrez. Am un rol principal la teatrul Bulandra, este vorba de piesa Prieteni după Kobo Abe, cel care a scris romanul Femeia Nisipurilor şi a câştigat premiul Nobel pentru literatură. E un rol foarte frumos, de teatru absurd, ceva ce nu am mai jucat până acum. Cât despre film, pot să-ţi zic că se va concretiza o colaborare cu Serghei Loznitsa, regizorul cu care am făcut My Joy şi cu care am fost anul trecut la Cannes. E anul acesta la TIFF. Mi-a propus să joc din nou cu el şi asta mă bucură foarte mult, pentru că eu cred în relaţiile între actori şi regizori. O dată ce ai lucrat bine cu acel actor sau acel regizor, e păcat să dai cu piciorul relaţiei. Unii regizori au chestia asta: nu lucrează cu actori care au lucrat cu alţi regizori. E o tâmpenie. Până la urmă ai nevoie de un actor care să servească personajului gândit de tine. Dacă tu crezi că acel actor poate să-l facă şi, mai mult decât atât, ai lucrat cu el şi ştii ce poate să facă, e păcat să te chinui să găseşti pe altcineva. Aşa ştii pe ce buton să apeşi şi face exact ce vrei tu.

Constantin Popescu: O să încerc să termin trilogia, lucrez la scenariu, la Elisabeta Rizea, dar sunt departe de a termina. Cu toată sinceritatea de care sunt în stare, mărturisesc că vreau să iau o pauză. Este obositor să stau să citesc mărturii despre torturi, te deprimă foarte tare. Nu ştiu dacă o să filmez Elisabeta la anul în iarnă, aşa cum aş fi vrut. Mă mai gândesc. Nu am castingul terminat. Mai lucrez la un scenariu despre fenomenul Piteşti. O altă poveste absolut odioasă, o ficţiune cu lupa, vreau să spun lucrurile exact cum au fost, să expun povestea frontal, aşa cum este, urâtă, să-mi fie mie greu să mă uit la film. Aşa trebuie să fie, un film onest despre ce s-a întâmplat atunci. Am mai terminat un draft la Colonia penitenciară, aş vrea să-l filmez vara viitoare, dar nu depinde numai de mine, trebuie să-l aştept pe Mihai Mălaimare, că este un proiect pe care am promis să-l facem împreună.