Spectatorii filmului Atlasul norilor vor simţi "un gen de căldură, de umanizare a rolurilor, [...] ca la teatru"

O poveste ambiţioasă şi uimitoare care se întinde pe parcursul a cinci secole, Atlasul norilor - film care rulează în acest moment în cinematografele din întreaga ţară - explorează scopul vieţii oamenilor pe Pământ, temă care a preocupat omenirea de la începutul vremurilor. Cu o serie caleidoscopică de acţiuni, emoţii şi conexiuni umane, filmul sugerează ideea că vieţile individuale îşi continuă traiectoriile personale de-a lungul vremurilor. Sufletele renăscute îşi reiau legăturile unul cu celălalt, în epoci diferite. Greşelile pot fi reparate sau... repetate. Libertatea poate fi câştigată sau pierdută, fără ca oamenii să înceteze vreodată să o caute. Şi, întotdeauna, dragostea supravieţuieşte.

„Scara la care şi-a expus ideile e ceea ce ne-a atras imediat, compasiunea pentru oameni, îndrăzneala şi curajul, precum şi sentimentul pe care ţi-l induce, de clasic, dar în acelaşi timp de ceva cu totul nou", spune Lana Wachowski, parte a trioului de scenarişti/regizori care au adaptat pentru marele ecran romanul premiat al lui David Mitchell. „Tematic, transcende graniţele de rasă şi sex, loc şi timp, şi spune o poveste care sugerează că natura umană e dincolo de toate aceste fruntarii. De aceea am dorit să transformăm romanul în scenariu".

Cineaştii Lana şi Andy Wachowski, prieteni vechi cu Tom Tykwer, îşi doreau de mult să lucreze împreună, iar romanul lui Mitchell a fost catalizatorul pentru un proiect comun. Povestea neconvenţională rezona cu stilul lor, aşa că au format un trio creativ cu adevărat unic pentru a scrie şi a regiza împreună pentru marele ecran această capodoperă modernă. Iată, în continuare, un interviu cu cei trei regizori.

Aţi crescut citind şi asimilând, în mod special, genul SF şi fantasy? Dacă da, v-a inspirat asta în filmele pe care le-aţi făcut?

Lana Wachowski: Aş spune că, atunci pe când eram copii, genul SF era probabil forma literară cea mai experimentală care era publicată, şi era privită ca fiind de mare viitor. Era, înainte de toate, o filosofie. De asemenea, citeam Robert Heinlein, care pur şi simplu întrerupea povestirea şi discuta idei filosofice, precum Herman Melville sau Victor Hugo, sau chiar David Mitchell. Ajungi la capătul unui asemenea montagne-russe de 600 de pagini, şi apoi te opreşti şi el spune "Ok, hai să avem o discuţie teoretică de patru pagini despre cum trebuie să-ţi trăieşti viaţa." SF-ul a fost adesea formula literară care a permis acest studiu al filosofiei, imaginând lumi posibile mai mult decât orice alt gen literar.

Atunci când aţi luat în calcul opţiunea să folosiţi aceiaşi actori în rolurile unor personaje diferite, a fost vorba să îi faceţi să arate radical diferit. Cum a afectat acest lucru abordarea lor şi abordarea voastră, odată ce ei au devenit de nerecunoscut? În anumite cazuri, nici nu li se mai văd ochii - şi totuşi talentul lor transpare dincolo de machiaj.

Tom Tykwer: Da, e fascinant, nu-i aşa? Avem o grămadă de amintiri despre actori care au trecut unul pe lângă altul şi nici măcar nu s-au recunoscut. O femeie evreică, albă, trece pe lângă un bărbat asiatic: de fapt, a trecut Halle Berry pe lângă Hugh Grant. Nici măcar nu s-au salutat, şi apoi: "Stai aşa, scuze". Şi asta s-a întâmplat nu doar o dată, mai ales în faza de implementare a machiajului. Şi unele dintre aceste momente minunate au fost cele din timpul colaborărilor cu oamenii geniali din echipă, printre care şefii de departamente, cei de la machiaj, Jeremy Woodhead şi Daniel Parker, oameni care ştiu să pună un machiaj care să te ajute să intri în pielea personajului. Mereu a fost acest echilibru. A mai fost o decizie importantă de luat, şi anume să nu ne bazăm excesiv pe grafica computer generated. Am preferat să folosim măşti. Trebuia să fie real. Trebuia să lăsăm oamenii să se regăsească în film.

Andy Wachowski:Era ceva la machiaj, senzaţia aceea tactilă care lăsa pe actori să întruchipeze cu succes personajele. Personajul lui Tom Hanks, Goose, nu a ieşit până când nu a fost gata machiajul, cu tot cu dintele şi cu inelul de pe molar pe care îl purta. Aşa că senzaţia tactilă a personajului a fost un element important.

Tom Tykwer: Şi nasul strâmb al lui Tom Hanks în rolul lui Dermot Hoggins, scriitorul ăsta vulgar din povestea plasată în 2012. Şi odată ce nasul a prins viaţă, odată cu toate cicatricile şi cu barba şi cu toate, Tom Hanks a devenit altcineva.

Lana Wachowski: Şi au fost câteva revelaţii care au avut loc în timpul filmului. Prima a fost Halle Berry îmbrăcată cu rochia aceea elegantă din anii '30 şi cu Tom care spunea "Doamne. Nu vă plac pur şi simplu hainele astea de epocă?" Halle a dat din umeri şi a spus "Păi, da. Însă ori de câte ori sunt îmbrăcată cu ele joc roluri de sclavă sau de servitoare". Şi atunci mi-a picat fisa că Hollywood-ul încă e segregat, că în filmele plasate în trecut albii joacă o categorie de roluri şi negri o altă categorie de roluri. Aşa că însuşi machiajul a făcut-o pe Halle Berry să joace un rol pe care nu l-ar fi jucat în alt context şi conform altor convenţii. De asemenea trăieşti această realitate a actorilor care intră şi ies din ceea ce Sasha Hermone numeşte "caracterul uman al personajului principal". Una din căile prin care aceasta este posibil este prin faptul că Tom Hanks şi Halle Berry nu se confundă totuşi cu fundalul. Filmul nu arată ca un film obişnuit cu Tom Hanks şi nici acesta nu joacă vreunul din personajele lui obişnuite. În primul rând, personajele lui din Atlasul Norilor nu sunt pe linia lui obişnuită, dar el şi joacă unele personaje care apoi dispar şi devin o parte din fundal. Ceea ce permite publicului să trăiască experienţa filmului şi să depăşească acea convenţie prin care protagonistul trebuie să iasă în evidenţă şi să monopolizeze atenţaia publicului. Şi prin asta se naşte un gen de căldură, un gen de umanizare a rolului care de obicei se întâmplă numai la teatru. Şi astfel se transcede o convenţie...

Cât de mult seamănă scenariul cu filmul? Au fost linii narative care s-au pierdut?

Andy Wachowski: Nu a existat aşa ceva. Unele părţi din povestire au fost concentrate.

Lana Wachowski: Nu au fost multe scene tăiate la montaj. Atunci când am fost gata, ştiam că avem un scenariu finalizat atunci când fiecare scenă prevăzută în scenariu a devenit scena noastră preferată. Toţi trei eram de părere: "E scena noastră preferată din film". Şi aşa rămânea scena în film.

Andy Wachowski: Exact acesta e motivul pentru care am ales să facem filmul.

Lana Wachowski: Montajul a implicat unele reconstituiri. E ceva interesant, considerând că cinematograful trebuie să se mişte mai uşor, mai repede, că întâi imaginea se vede şi apoi se procesează şi că se mişcă uşor şi repede.

În declaraţii anterioare aţi spus că aţi simţit că ar fi parte din răspunderea dvs. faţă de comunitatea Lesbian-Gay-Bisexual-Transsexual să ieşiţi în faţă şi să vorbiţti în public. Poţi spune de ce ai ales calea asta?

Lana Wachowski: Desigur. Atunci când eram copil, unul dintre motivele pentru care eram nemulţumit de viaţa şi de condiţia mea era că nu existau alţi oameni ca mine. Nu mai existau alţi transsexuali la Hollywood. Exista un scriitor transsexual, dar nu îl cunoşteam. Şi aveam senzaţia că din cauza felului în care eram, nu aş fi fost capabil să fac lucrurile pe care doream să le fac, că îmi era imposibil, că mi s-ar fi refuzat din cauza a ceea ce eram. Prin faptul că am ieşit în public, poate că îmi îndeplinesc un rol în propria mea viaţă, într-o cauzalitate a la Atlasul Norilor, a unei vieţi trecute şi a unei vieţi viitoare. Într-un fel, sunt o viaţă viitoare pentru eul eu mai tânăr căutând pe cineva ca mine, un model ca mine. Şi, dacă pot sugera altor tineri, sau altor persoane din comunitatea LGBT că este posibil să fii transsexual şi să ajungi la Hollywood, sau să ajungi scriitor, le dă speranţă şi îi ajută să scape de frica a ceea ce sunt.