Mihai Constantin - Moştenitorul lui dom' Semaca...

Nici nu-mi trecea prin minte, în iunie 1986, când abia începuseră filmările la "Liceenii" lui Nicolae Corjos, că acel Mihai simpatic fără fasoane, cu care se colabora atât de bine pe platou, era fiul cui era... Abia peste câteva zile, surprinzându-l în nişte discuţii despre probleme familiale cu "Isoscel", pe un culoar alăturat al Liceului de Poligrafie, unde se filma, am descoperit că Tamara Buciuceanu-Botez era mătuşa lui şi am făcut legătura. Dar... nimic nu s-a schimbat. Mihai era acelaşi - nu doar un talent înnăscut, ci şi un profesionist dăruit (deşi încă abia la începutul procesului de formare), un coleg deschis şi cald, un om cu care ţi-era mai mare dragul să lucrezi.

Imediat ce filmările la "Liceenii" au luat sfârşit, dispeceratul din Buftea m-a catapultat în echipa filmului "Cuibul de viespi", a lui Horea Popescu, într-a cărui distribuţie se aduna crema cremelor, atât în rolurile principale cât şi în cele secundare şi chiar apariţii episodice. Astfel, am avut privilegiul de a-l cunoaşte pe George Constantin - cu ocazia unui incident: haosul din echipă a compromis o probă de costume, iar marele actor, jignit pe bună dreptate, a declarat că se retrage, afirmând că, în fond, numai din consideraţie pentru Horea Popescu acceptase acel rolişor al lui "Oncle Michel" pe care, la urma urmei, îl putea juca oricare dintre mulţi alţi colegi de emploi similar. Am alergat după el disperat pe culoarele Teatrului Naţional, prezentându-i scuze în numele echipei şi asigurându-l că vom găsi o soluţie, şi până la urmă l-am înduplecat.

După care, simţind că se legase o anume relaţie umană, i-am spus că tocmai îi cunoscusem fiul la filmul anterior, felicitându-l pentru calităţile sale interpretative. "Dar să ştii că eu n-am făcut absolut nimic...!" s-a "disculpat" tatăl-actor. "Nici nu m-am referit la asta," i-am răspuns zâmbind, "ci la... o anume moştenire interioară" - la care, chipul lui George Constantin a fost luminat de un discret zâmbet mândru şi duios. ...Căci el şi soţia lui, mezzo-soprana Iulia Buciuceanu, nici nu se gândiseră să-şi trimită fiul (născut în 30 septembrie, 1964) pe acelaşi drum, preferând siguranţa unei cariere mai "realiste" - cu atât mai mult, cu cât în acei ani de sugrumare a culturii şi artei, pentru cele patru locuri la cursul de zi, actorie-băieţi, se crease o concurenţă acerbă, generând o inimaginabilă recrudescenţă a pilelor, şpăgilor şi lucrăturilor, iar cei doi distinşi artişti, spre deosebire de alţii, nu erau nici pe departe genul care să se preteze la asemenea intervenţii. Când, însă, fiul lor, după ce s-a înscris pe cont propriu la admitere, a trecut de eliminatorii, George Constantin a pus mâna pe telefon şi l-a interpelat pe capo di tutti capi, şeful de catedră Ion Cojar: "Iani, pe mine nu mă interesează jocurile voastre, te rog doar să-mi dai un răspuns cinstit: are vreo şansă băiatul, sau nu - că altfel, retragem acum dosarul şi-l înscriem la altă facultate, fără nici o supărare." "Stai liniştit," l-a asigurat Cojar, "intră sigur, e prea bun ca să pice" - şi, măcar în privinţa asta, era absolut sincer.

Patru ani mai târziu, în 1989, Mihai a absolvit I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale", la clasa Sandei Manu - după ce încă din studenţie debutase, în paralel cu filmul, şi pe scenă, la Bulandra, cu un rol din "Dimineaţa pierdută", după Gabriela Adameşteanu, în regia Cătălinei Buzoianu. Teatrul Bulandra l-ar fi angajat pe dată, dar directivele venite de sus le impuneau tuturor absolvenţilor un stagiu obligatoriu de şapte ani în provincie, aşa că Mihai a ajuns temporar la Teatrul Municipal din Ploieşti, unde a jucat în "Woyzeck", de Georg Büchner. Noroc că a venit Revoluţia, aşa că în 1990 s-a putut transfera definitiv la Bulandra. Cariera sa teatrală a fost marcată de spectacole ca "A treia ţeapă", de Marin Sorescu, "Hamlet", "Regele Lear" şi "Poveste de iarnă", de William Shakespeare, "Petru", de Vlad Zografi, "Black & White", de Keith Waterhouse şi Willis Hall, "Antigona", de Sofocle, "Trei surori", de Anton Pavlovici Cehov, "Mephisto", de Horia Gârbea, "Forma mesei", de J. Hrackek, "Deşteptarea primăverii", de Frank Wedekind, "Afară, în faţa uşii", de P. Borghard, "Oblomov", dramatizare de Mihaela Tonitza Iordache după Ivan A. Goncearov (regia: Alexandru Tocilescu), şi multe altele.

A mai colaborat şi cu teatre ca Metropolis, în spectacolele "Sfârşit de partidă", de Samuel Beckett (regia: Alexandru Tocilescu), şi "Imnul", de György Schwaida, Giuleşti (azi: Odeon), în "Să nu-ţi faci prăvălie cu scară", de Eugen Barbu, şi Naţional, în "S-a sfârşit cum a-nceput", de Sean O'Casey. Pe de altă parte, după debutul filmic cu "Liceenii", Mihai Constantin şi l-a dus pe acelaşi "Ionică" mai departe, în filmele "Extemporal la dirigenţie" (1987), "Liceenii rock 'n' Roll" (1992, ambele tot de Nicolae Corjos) şi "Liceenii în alertă" (1993, Mircea Plângău). Între timp, a fost racolat şi de Cornel Diaconu, în "Nişte băieţi grozavi" (1987), într-o împrejurare începută prost şi finalizată strălucit: Cornel îl distribuise pe Gruia Mihai Sandu în rolul lui Gogă, dar excelentele sale probe filmate nu l-au înduplecat pe tovarăşu' Dulea, care nu-l avea la suflet - astfel încât Cornel a fost nevoit să renunţe la Gruia; în locul lui, l-a mutat pe Vasile Muraru, care ar fi trebuit să-l joace pe Bobină, iar pentru Bobină l-a chemat pe Mihai Constantin (compensând pe deplin regretabila pierdere a lui Gruia din distribuţie). În acea perioadă, Mihai citea "Demonii", pentru un examen la facultate, aşa că i-am împrumutat "Dicţionarul personajelor lui Dostoievski", care mai apoi... dar să nu ne grăbim - toate la timpul lor.

În aceeaşi perioadă, pe Mihai Constantin l-a "adoptat" şi Nicolae Mărgineanu, în "Pădureanca" (1986 - rolul inocentului Pupăză, prostul-satului) şi "Flăcări pe comori" (1987). Nici Lucian Pintilie nu l-a trecut cu vederea, folosindu-l în "Balanţa" (1992), "O vară de neuitat" (1994) şi "Terminus paradis" (1998). Totodată, în serialul de televiziune "O călătorie de neuitat", de Geo Saizescu (filmat în 1988-89, finalizat în 1990, dar difuzat abia prin 1994), cu un scenariu extrem de dezlânat (personajele şi firava lor acţiune neavând alt rol decât a ne purta prin toate, da' toate frumuseţile patriei, în scop turistic-publicitar), Mihai construia un portret foarte interesant al lui Jenică, adolescentul ciudat, independent, inconstant şi imprevizibil. Mai încoace, l-am văzut în generalul de securitate Bodnarenko, din "Portretul luptătorului la tinereţe" (2010, Constantin Popescu), un percutant portret al cruzimii grobiene cu accente de tălâmbitudine jovială, şi mai ales în directorul închisorii din "Eu, când vreau să fluier, fluier" (2010, Florin Şerban) - rol destul de controversat, pur şi simplu fiindcă mulţi spectatori şi comentatori n-au înţeles cu adevărat concepţia filmului. I s-a reproşat că "n-avea ce să caute acolo", oamenii trăind cu impresia unor vechi imagini-clişeu ale guvernatorilor de penitenciar - când, în fond, personajul lui Mihai arăta adevărata faţă şi structură interioară a acestora, aşa cum numai cei avizaţi le cunosc: un funcţionar cumsecade, plictisit şi stereotip, care-şi face şi el datoria în dorul lelii şi nu vrea decât să aibă linişte-n puşcărie - construit cu naturaleţe, spontaneitate, intuiţie şi accente de umor discret. N-a dezamăgit nici cu Celibataru', din "Ursul" lui Dan Chişu (2012), deşi rolul nu face decât să preia conştiincios datele interpretative pe care Mihai şi le-a consacrat în cei douăzeci şi cinci de ani de carieră.

...Ani care, trecând peste chipul lui Ionică-liceanul de odinioară, au scos tot mai mult la iveală moştenirea genetică a ilustrului său părinte, plecat dintre noi în 1994. Mihai seamănă tot mai mult cu neuitaţii Semaca sau Topolniţă, dar în plan actoricesc şi-a configurat propria lui personalitate, bazată pe umor, bonomie, un dram de şiretenie, o undă de parşivitate, câteva accente sceptice, fiori afectivi vibranţi şi o mare robusteţe a disponibilităţilor dramatice - toate, învăluite într-o dezinvoltură şi spontaneitate cum chiar şi la cei mai mari actori doar rareori întâlnim. Aceeaşi naturaleţe care continuă să-l caracterizeze şi-n viaţa de zi cu zi. Circulă liniştit cu motocicleta, iar când mă vede, îşi aminteşte: "Băăă, ai la mine cartea aia cu Dostoievski - să-mi aminteşti să ţi-o dau!" Totuşi, nu-i amintesc, fiindcă-mi place cum o spune.