Cronică Dragoste în timpul liber

Dacă Tovarăşi, frumoasă e viaţa aplica o formulă mai heteroclită, atât prin subiectele scenariilor, cât şi dată fiind alegerea celor patru regizori, Dragoste în timpul liber nu numai că se revendică de la Cristian Mungiu în integralitatea sa de triptic, ci şi optează pentru o unitate tematică declarată: dragostea. Cel puţin în principiu, acesta ar trebui să fie liantul celor trei episoade.
Ca atare, se impune ca din acest moment să abordăm filmul dintr-o perspectivă diferită celei aplicate predecesorului său - începând prin a remarca faptul că, în fond, aici motivaţia „legendelor urbane" rămâne doar schiţată la nivel de intenţie. Etnograful şi folcloristul american Jan Harold Brunvand, poate cel mai competent expert al lumii în materie, a definit foarte precis specia legendei urbane, în toate datele ei componente.

(Ţin minte de parc-ar fi fost ieri conferinţa la care m-a invitat în primăvara lui 1981, la Biblioteca Americană - acel „portăluţ", sau „portiţal", spre normalitate, unde ne înghesuiam să inhalăm guri de aer respirabil la apogeul Epocii de Aur, sau pasionanta discuţie pe care o purtaserăm în februarie, acelaşi an, când pornind de la o comparaţie cu zvonistica, dezinformarea, intoxicarea şi manipularea [vezi şi excelentele studii ale lui Vladimir Volkoff] Jan mi-a făcut capul călindar, de câte trăsături specifice ale folclorului urban (cred că ar fi mai bine să-l numim „contemporan" - căci se poate revendica şi din zonele rurale moderne) mi-a descris. Printre altele, i-am povestit o asemenea fabulaţie a momentului [una de tip întâlnire O.Z.N.] şi mi-a replicat prompt: „It's NOT urban folklore" - intrând apoi într-o argumentaţie detaliată, inclusiv, de pildă, faptul că în legendele urbane nu apare niciodată „povestirea în povestire", cum se întâmpla la mine.)

Dar nu e nevoie să ne referim la analizele punctuale ale doctorului Brunvand, pentru a observa ceea ce se vede cu ochiul liber: primele două filme pornesc de la surse cu totul străine genului.
„Legenda vânzătorilor de aer" are la origine afirmaţia: „se spune că în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, unii oameni şi-au cumpărat maşină sau video vânzând sticle şi borcane". Pornind de aici, scenariul imaginează stratagema unor tineri inventivi care, sub pretextul unor expertize, sună la uşi şi cer eşantioane de aer, în recipiente de sticlă; povestea e ingenioasă - şi, dacă sub această formă ar fi circulat în epocă, ar fi fost într-adevăr o legendă urbană antologică.
Şi mai flagrantă, sub acest aspect, e situaţia „Legendei şoferului de găini", având ca sorginte ipoteza: „...mulţi şoferi supravieţuiau financiar vânzând o parte din produsele pe care le transportau". Aici nici nu mai e vorba de o legendă (urbană sau altminteri), un zvon sau o inoxicare, ci e realitatea cea mai pură.

Povestirii originale, dezvoltată de pe urma acestei premise, deşi interesantă în sine, îi lipseşte tocmai acel twist ingenios care face deliciul şi esenţa legendei urbane, consacrând-o ca atare - şi anume:
- „Legenda activisului în inspecţie": urcarea mecanicului de lanţuri în scăunel, alături de ceilalţi, făcând imposibilă oprirea caruselului;
- „Legenda fotografului de la Scânteia": căciula uitată în mâna lui Ceauşescu;
- „Legenda politrucului zelos": scuturatul de noroi al piciorului, luat drept electrocutare;
- „Legenda miliţianului lacom": explozia porcului gazat în contact cu flacăra de pârlit;
- „Legenda vânzătorilor de aer": şmecheria de tip „ambalajul e mai scump decât conţinutul";
- „Legenda curcanului zburător": faptul că dom' doctor nu consuma carne.

...Altfel spus, premisa „Legendei şoferului de găini" e construită din start după regulile dramaturgiei de film, absenţa „poantei" de tip legendă urbană desprinzând-o complet dintre celelalte.

O discrepanţă similară, deşi explicabilă pe alte coordonate, se remarcă şi la ultimul filmuleţ al grupajului, „Legenda curcanului zburător" - realizat de Mungiu acum cinci ani: nu porneşte de la o legendă urbană, şi nici nu se petrece în Epoca de Aur, ci cam prin 1992-95, dar conceptual şi stilistic face întru totul corp comun cu celelalte.

Tot „...vânzătorii de aer" şi „...şoferul de găini" mai păcătuiesc printr-o hibă proprie amândurora la nivel de scenariu: deşi pornesc de la premise excelent construite, eşuează în liniaritate.

Deznodământul amândurora e doar o consecinţă firească a faptelor şi atât (aşa cum se întâmplă de obicei în viaţă), nefiind precipitat de nici un factor cauzal semnificativ; altfel spus, ambelor filme le lipseşte, în final, surpriza dătătoare de sens (şi care funcţiona perfect în cazul celorlalte cinci filme - de fapt, identificându-se chiar cu întorsătura specifică legendei urbane.

Remarcând faţă de Cristian acest lucru, autorul mi-a explicat că a considerat mult mai important să satisfacă autorul cu mijloacele poveştii şi ale comediei, fără a fi ţinut neapărat să inventeze o răsturnare finală.

În sfârşit, ca să încheiem capitolul observaţiilor critice, se cuvine să mai precizăm că nici titlul nu se regăseşte pe deplin în compoziţia celor trei povestiri. Fără a dori neapărat să fiu chichiricios, nu pot să nu consemnez faptul că dragostea nu e nicăieri "contextul", şi nici măcar "subtextul" - ci doar un element de conţinut, mai mult sau mai puţin dezvoltat: pentru „...vânzătorii de aer", esenţial e trucul cu eşantioanele, evoluând printr-o complicitate amicală, dincolo de care ipoteza unei eventuale relaţii sentimentale e posibilă şi nimic mai mult; între „...şoferul de găini" şi cabanieră, sugestia erotică e evidentă şi explicită, dar sub aspect motivaţional, rămâne un subsidiar, faţă de plotul central cu ouăle (în plus, întâmplător povestea se desfăşoară, prin însăşi natura ei, în orele de program, nicidecum „în timpul liber"); în sfârşit, soarta „...curcanului zburător" constituie firul călăuzitor al celui de-al treilea scenariu, faţă de care legătura Tatianei cu soldatul e doar adiacentă.

La drept vorbind, însă, acestea sunt defecte minore, pe care numai obiectivitatea ne obligă să le punctăm, precum şi previzibilele reacţii ale cârcotaşilor antiminimalişti ce ne acuză mult prea des că le-am înălţa monumente găunoase cineaştilor din noua generaţie.

O dată lichidate toate aceste imperfecţiuni, „Dragostea în timpul liber" rămâne un film care răspunde în mod remarcabil intenţiei autorului de a reflecta asupra efectelor secundare ale comunismului în viaţa oamenilor simpli. Vorbind despre Tovarăşi, frumoasă e viaţa, notam coeziunea estetică a celor patru filme - care aici, evident, e cu atât mai strânsă, ca urmare a unităţii auctoriale. Află, dând pagina, care sunt motivele pentru care îţi va plăcea Dragoste în timpul liber.