Într-un interviu pe care i l-am luat acum un an, la lansarea celui mai recent film al său, "Kapitalism - Reţeta noastră secretă", Alecu Solomon afirma că "documentarul a avut cel mai mult de suferit de pe urma confuziei din societatea românească", în special prin faptul că, fiind cea mai "ancorată în realitate" specie cinematografică, nu şi-a mai găsit un loc - asemenea multor realizatori talentaţi şi pricepuţi de la Sahia care înainte de Revoluţie făcuseră lucruri foarte interesante, iar apoi nu şi-au mai găsit un drum şi un loc - instalându-se astfel acea pauză de aproape un deceniu, din anii nouăzeci.
Cum bine ştim, însă, acelaşi lucru se întâmpla şi în sfera filmului de ficţiune, care în perioada respectivă agoniza către cvasi-decesul din 2000 (anul cu zero premiere româneşti), parcă anume spre a "elibera locul" pentru aşa-numitul "Nou Val", sau mai bine zis "noua generaţie" - ori, cel mai adecvat, Noul Cinematograf Românesc. Concomitent, fermentau şi germenii Noului Documentar, reprezentat pe lângă Alexandru Solomon şi de Florin Iepan, Thomas Ciulei, Andrei Ujică şi alţii.
În acel deceniu de reală tranziţie (cel puţin în domeniul filmului, căci la nivel politic, social şi economic lucrurile sunt încă foarte discutabile), Alecu Solomon (născut în 22 iunie, 1966, şi absolvent în 1991 al A.T.F., secţia imagine de film), începea să-şi construiască iniţial cariera de operator, semnând fotografia unor filme cum ar fi "Priveşte înainte cu mâine" (Nicolae Mărgineanu, 1993), "Strigăt în timpan" (1993 - documentar realizat de el însuşi, în colaborare cu Radu Igaszag), "Crucea de piatră - ultimul bordel" (Andrei Blaier, 1994), sau "Stare de fapt" (Stere Gulea, 1996).
În acest din urmă an al perioadei de început, 1996, cu ocazia unui rezidenţiat la Universitatea California (filiala din San Diego), i s-a dezvoltat interesul pentru multimedia, concretizat în realizarea mai multor CD-ROM-uri culturale interactive de concepţie proprie, în colaborare cu Fundaţia de Arte Vizuale. De aici se revendică şi stilul plurivalent al documentarelor lui ulterioare, în care autorul îşi combină aptitudinile vizuale şi experimentale.
Aveam să fac cunoştinţă cu această marcă aparte a personalităţii lui Alecu văzându-i "Clara B." (2006), un documentar-eseu unic în felul lui: biografia unui personaj fictiv (dar tratat ca şi cum ar fi fost real), o fotografă alsaciană presupus celebră din prima jumătate a secolului trecut, căreia îi studiază viaţa un cercetător de azi. Prin reconstiturea acestei personalităţi imaginare cu ajutorul a numeroase fotografii şi imagini filmate din epoca respectivă, colectate din diverse surse, Alexandru Solomon compune, de fapt, un portret al continentului nostru - nu întâmplător a ales tocmai zona devenită mai întâi leagăn şi apoi sediu al Uniunii Europene - încheindu-şi filmul cu concluzia: "Europa este o femeie". Dincolo de originalitatea demersului, "Clara B." se distinge printr-o poeticitate cu totul aparte a mozaicului de imagini - fotografii şi cadre reale, dar reinvestite cu funcţii proprii pretextului său dramaturgic, şi secvenţe de semi-ficţiune din activitatea biografului: personajul său contemporan.
Anterior acestui film, însă, Alecu şi-a consolidat vocaţia de documentarist cu o serie de titluri ca "Earthcake" (1993), "2 X 5" (1993), "Duo pentru Paoloncel şi Petronom" (1994), "Via Regis" (1996), "Cronica de la Zürich" (1996), "Paznic de cetate" (1997), "Viaţă de câine" (1998), "Omul cu o mie de ochi" (2001), "Franzela exilului" (2002) şi, mai ales, filmul care, în 2004, avea să-i aducă definitiv consacrarea, celebrul "Marele jaf comunist".
Şi de această dată, tendinţa spre complexitate a autorului s-a manifestat sub forma unui tip special de "documentar la puterea a doua", filmul referindu-se atât la faimosul hold-up de la banca din Giuleşti, din 1959, cât şi, mai ales, la nu mai puţin notoria reconstituire cinematografică realizată de către Studioul "Alexandru Sahia" după capturarea hoţilor - un grup de securişti marginalizaţi. La fel cum, în epocă, documentariştii Virgil Calotescu şi Pantelie Ţuţuleasa refăcuseră la propriu filmul loviturii, folosind drept actori chiar persoanele reale (infractorii, victimele şi anchetatorii), Solomon a adoptat acum o atitudine aproximativ similară, beneficiind mai cu seamă de detaşarea celor patruzeci de ani trecuţi între timp, printr-un montaj conjugat organic, conform unor principii combinatorii atent calculate, de imagini din documentarul original, precum şi de interviuri cu supravieţuitorii şi alţi cunoscători ai subiectului. Se cuvine să amintim că realizarea acelui prim film avea să inspire, peste câţiva ani, nuvela lui Horia Pătraşcu care a stat la baza cunoscutului "Reconstituirea", de Lucian Pintilie (1971), ce se folosea de pretextul unei poveşti de ficţiune pentru a demasca acel soi de reconstituiri false şi teziste - se ştie că Virgil Calotescu a fost unul dintre cei mai conformişti slujitori cinematografici ai regimului; iar în ceea ce-l priveşte pe Pantelie Ţuţuleasa, chiar dacă statutul său de operator (simplu executant indiferent, s-ar zice) îl absolvă oarecum de statutul colaboraţionist, nu e lipsit de semnificaţie faptul că, ulterior, a devenit "operatorul de casă" al clanului Ceauşescu. În "Marele jaf comunist", Alecu repune în drepturi postura cineastului imparţial, prezentându-ne atât făcătura vremii, cât şi repunerea în drepturi a adevărului istoric, din perspectiva zilelor noastre. Tot mai preocupat de subiectele politice (atât istorice, cât şi contemporane), Solomon se încumetă în 2007 să atace unul dintre cele mai importante, dramatice şi dificile subiecte proprii regimului comunist din România: activitatea postului de radio Europa Liberă şi impactul său în ţară. Îndrăznesc să afirm că "Război pe calea undelor" (sau, în varianta sa internaţională, "Cold Waves"), este până în prezent cel mai bun film solomonian şi unul dintre cele mai importante documentare româneşti ale tuturor timpurilor - atât prin subiect, cât şi ca realizare. Acoperind deja aproape două ore în formatul său de cinema, filmul mai are şi o versiune mult mai lungă, ca serial de televiziune, constituindu-se într-o frescă istorică amplă, complexă şi aproape completă (căci, constrâns de criteriile structurale şi ale duratei, Alecu a fost nevoit totuşi să dezvolte numai anumite perioade din existenţa Europei Libere, alese conform semnificaţiilor lor politice şi umane). La fel ca în atâtea alte filme ale lui, autorul ne propune o viziune compozită, mixând imagini-document, interviuri, momente actuale relevante retrospectiv - tulburătoarele filmări cu unele dintre "personajele negative" (la propriu!) ajunse în Parlamentul de azi al României - şi, din nou, acele mizascene sugestive cu decoruri şi actori menite să esenţalizeze adevărurile fundamentale ale subiectului. Deşi este un cineast rece şi lucid prin excelenţă, de data asta Alecu a reuşit să ne transmită un fior emoţional rar întâlnit în filmul documentar de pe toate meridianele - astfel începând să se contureze acea întru totul onorabilă asemănare cu Michael Moore, despre care avea să se vorbească trei ani mai târziu.
Din nou extrem de personal, şi ca întotdeauna într-o cheie surprinzătoare, a revenit în 2009 cu "Apocalipsa după şoferi", un tablou simplu şi percutant al infernului carosabilelor din capitală. De data asta, Solomon a ales o formulă cât se poate de economică, structurâdu-şi filmul sub forma unui colaj de întâlniri cu câţiva conducători auto de tipuri reprezentative, intervievaţi la volan, în mers - obţinând un şocant efect claustrofobic pe care singurele două cadre largi din exterior, plasate pe post de coperţi, nu fac decât să-l accentueze cu atât mai mult.
În sfârşit, în 2010, am descoperit cu ajutorul lui "... Reţeta noastră secretă" de "Kapitalism: ..." - într-un film ce prezintă asemănări vizibile, dar absolut fortuie (atât conceptual, cât şi la nivelul mijloacelor de expresie -ca să nu mai vorbim de titlu) cu nu mai puţin frapantul şi incisivul "Capitalism: A Love Story" (2009), de Michael Moore. Şi de această dată, inteligenţa compoziţională şi flerul vizual al cineastului s-au cumulat într-un documentar pe cât de puternic, pe atât de original (era aproape gata când şi-a făcut ieşirea pe ecrane filmul lui Michael Moore - astfel dovedindu-se din nou faptul că "marile spirite se întâlnesc") - celor două trăsături adăugându-li-se şi abilitatea de a-i face pe cei câţiva magnaţi mioritici invitaţi la destăinuiri să se devoaleze cu o naivitate grotesc-dezarmantă care-ţi stârneşte scrâşnete de râs cu nodul în gât. La fel cum în "Cold Waves" Alecu Solomon ne trezise emoţii intense din categoria admiraţiei şi a compasiunii, iar în "Apocalypse on Wheels" ne făcuse părtaşi la insuportabila apăsare a mediului rutier bucureştean, "Kapitalism: Our Improved Formula" îi creează spectatorului o stare de angoasă şi dezgust aproape insuportabile, punându-l faţă-n faţă cu rechinii/balenele/caracatiţele pentru care, cu sau fără voie de la stăpânire, România nu e decât o inepuizabilă (deocamdată) vacă de muls - sau, conform metaforei propuse în film, o uriaşă pizza din care e de-ajuns să fii abil şi lipsit de scrupule ca să-ţi înhaţi felia mult râvnită.
Semnificativ este şi faptul că, în ultimii cinci ani, aceste producţii au fost realizate sub auspiciile casei HI Film Productions, fondată de Alecu împreună cu soţia lui, producătoarea Ada Solomon. Pe lângă documentarele sus-amintite, HI Film activează şi în domeniul filmului de ficţiune, revendicându-şi titluri ca "Alexandra" (2006), "Lampa cu căciulă" (2007) şi "Cea mai fericită fată din lume" (2009), toate trei în regia lui Radu Jude, "Acasă" (2007) şi "Renovare" (2009) de Paul Negoescu, "Emigrant" (Florin Şerban, 2009), "Oceanul Mare" (Katharina Copony, 2009) şi, mai ales, excelentele "Felicia înainte de toate" (Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf, 2009) şi "Medalia de onoare" (Călin Peter Netzer, 2009). Pe lângă scurt-metrajul "Caviar" (Răzvan Săvescu, 2010), casa HI Film mai urmează să lanseze o nouă ecranizare după celebrul "Tom Sawyer" de Mark Twain (Hermine Huntgeburth, 2011) şi "Din dragoste cu cele mai bune intenţii" (Adrian Sitaru, 2011).
Dacă, aşa cum spuneam la început, Alecu Solomon a jucat un rol esenţial în conturarea noului documentar românesc (şi nu numai) după hiatusul postrevoluţionar, nu încape nici o îndoială că, pe lângă necesara umplere a acestui gol temporar, îi datorăm şi instituirea unei concepţii cinematografice cu totul noi - o viziune expresivă şi un simţ narativ care fac din filmul documentar un gen nu numai emoţionamt, ci şi de-a dreptul captivant.
Părerea ta
Spune-ţi părerea