Tangent cu perfecţiunea: Robert De Niro

Trăsătura prin care m-a cucerit Robert De Niro a fost acea umanitate discretă, melancolică, introvertită (şi, ca atare, predispusă unei admirabile economii de mijloace, sinonimă cu subtilitatea). Filmul lui Sergio Leone (pe care altminteri îl iubisem infantil pe vremea westernurilor spaghetti) mi-a plăcut mult, da, e excelent - dar nu l-am considerat şi nu-l consider o capodoperă. Totuşi, nu pot să nu-i recunosc meritul de a mi-l fi dezvăluit pe De Niro, Actorul (ăla cu A Mare!) Şi dacă vă întrebaţi de ce atât de târziu... dar nu, despre asta, puţin mai încolo. Mai bine să începem cu începutul.

Începutul s-a produs în 17 august, 1943, când pictoriţa (franco-germano-olandeză) Virginia Admiral şi expresionistul abstract Robert De Niro (căruia ironia ulteriorităţii avea să-i ataşeze eticheta "senior"), semi-italian şi semi-irlandez, din celebrul cartier newyorkez "Mica Italie", au fost binecuvântaţi cu micul Robert - un copil slab şi palid ca laptele degresat, aşa că tovarăşii de joacă îl porecliseră "Bobby Milk". Cu toate acestea, Lăptosul Bobiţă citea avid teatru, iar la zece ani şi-a descoperit pasiunea pentru actorie, jucându-l pe Leul cel Laş, într-o montare locală cu "Vrăjitorul din Oz" - după care s-a lăsat de şcoală, ca să-şi dedice tot timpul înhăitării cu o gaşcă de cartier.

Spre surprinderea incredulă a tuturor, la şaptesprezece ani a declarat că se va face actor de cinema - şi din nou a abandonat liceul, dar de astă dată pentru a se înscrie la şcoala de Actorie a Stellei Adler. Se pare că un rol decisiv l-au jucat eroii copilăriei lui: Montgomery Clift, Robert Mitchum şi Marlon Brando...

Şi faptul că această relaţie a stat sub semnul stelelor norocoase e dovedit de instanţa unică în istoria Premiilor Academiei: Robert De Niro şi Marlon Brando aveau să fie (cel puţin până în prezent) singurii doi actori laureaţi cu premiul Oscar pentru acelaşi personaj: Don Vito Corleone, din filmele lui Francis Ford Coppola "The Godfather" (1972) şi "The Godfather: Part II" (1974).

Oricum, până la Vito Corleone, De Niro şi-a făcut şi el ucenicia, în rolul unui client la braserie ("Three Rooms in Mahnattan", Marcel Carné, 1965), al lui Lloyd Barker ("Bloody Mama", Roger Corman, 1970 - versiune cinematografică a legendei lui Ma Barker, fabricat-celebra băbuţă scoasă ţap ispăşitor pentru una dintre cele mai sângeorase gafe ale F.B.I.-ului în perioada prohibiţiei). În 1971, l-a jucat pe Mario, într-o comedioară cu mafioţi de James Goldstone: "The Gang That Couldn't Shoot Straight" (paranteză anecdotică: primul film pe care l-am văzut la Biblioteca Americană, cu bilet în regulă, în ianuarie 1978, şi primul în care l-am remarcat pe De Niro). A mai urmat Johnny Boy, din "Mean Streets" (Martin Scorsese, 1973), apoi deja menţionatul Vico Corleone tânăr (1974) şi, în sfârşit, rolul care avea să spargă zăgazurile - Travis Bickle, din tulburătorul "Taxi Driver" (Martin Scorsese, 1976). Chiar şi acum, după aproape treizeci şi cinci de ani, când revăd filmul cu elevii mei la cursuri, rămânem cu toţii şocaţi de creaţia dramatică a lui De Niro - acel semi-psihopat de o moralitate nebunească în fanatismul ei, acel mărunt dar maiestuos înger ridicat din zoaie, acel arhanghel al răzbunării care aduce mânuirea crinului-din-mocirlă Iris şi, mai ales, cel puţin din punctul meu de vedere, acel zgubilitic simulant al atentatului politic care, cu jongleriile lui năstruşnice, împinge în derizoriu ipocrizia establishment-ului american în anii finali ai Războiului din Vietnam: Travis Bickle, a doua nominalizare la Oscar a lui Robert de Niro, după cea dintâi (adjudecată deja) cu "The Godfather, Part II" (1974).