În fiecare an, zece cei mai buni tineri actori europeni sunt invitaţi în Shooting Stars, un program organizat de prestigiosul festival de film de la Berlin care promovează cele mai promiţătoare noi talente ale perioadei. Timp de trei zile, actorii participă la o mulţime de evenimente care ar trebui să le deschidă uşile celor mai importanţi producători de pe continent şi nu numai.
La invitaţia Cinemagia, Ana Ularu îţi povesteşte în jurnalul de mai jos despre această ocazie fantastică şi despre experienţele avute alături de colegii ei din Shooting Stars:
Inceputa turat cu o conferinta de presa plus photo call de 4 ore. Mini-urile noastre au plecat in aceeasi coloana cuminte catre Sony Center, unde am urcat pret de 5 minute intr-un green room unde ne astepta un pic de cafea. Din cafeaua respectiva am apucat sa simtim doar aroma, pentru ca urma sa fim organizati. Pentru fiecare doi dintre noi exista un "hand holder", care avea sa ne mute efectiv de la un fotograf la altul, de la un interviu la altul si de la o camera de filmat la alta. Eu am picat cu Bill, tinuti de manuta de Ginger, un responsabil cu presa veteran, care in cursul zilei ne-a anuntat ca avea sa fie ultimul ei festival dupa 20 si ceva de ani. Poate va mai face San Sebastian, zicea. Cannes in nici un caz.
Am trait pentru prima oara experienta de a fi efectiv orbita de flashuri. Fiecare fotograf avea dreptul sa fure sufletul cate unui actor (artistic/photo vorbind) timp de aproximativ 5 minute, dupa care actorul avea sa fie mutat la urmatorul fotograf. Dar si germanii sunt romani, asa ca fiecarui oficial caruia ii erau alocate cele 5 minute ii veneau in ajutor alti 10 fotografi. Toti cei, sa zicem, 11, dadeau indicatii in acelasi timp, declansau non stop, se bucurau simultan de rezultate. Si din cealalta parte a peretului de sticla de la Sony Center, inca 10 colectionari Shooting Star filmau, fotografiau, admirau si ei. Colectionarul Shooting Star este o specie aparte, care urmareste in fiecare an cine sunt cei zece desemnati, aduna fotografii cu respectivii de pe internet pe care le printeaza pe hartie lucioasa si apoi ii urmeaza prin diverse locuri pentru autografe. Mereu cu aceleasi sharpie-uri albastre, bizar :).
Apoi, conferinta de presa propriu zisa. Mare problema mare. Fiecare actor trebuia prezentat dupa ce pe ecran ar fi fost proiectat clipul sau. Si incepe sarabanda: Adele Haenel - e proiectat clipul lui Hilmar. Anna Maria Muhe - e proiectat clipul lui Hilmar. La Isabella au renuntat deja la proiectie. Intre timp, Riz facea beat box descriind literalmente fiecare actiune a noastra din clipuri iar eu il intrebam pe Hilmar daca a mituit proiectionistul.
Dupa, interviurile. Tv, radio, presa scrisa. Cel mai haios a fost interviu cu Kaleem de la The Independent. Tocmai raspunsesem la foarte multe intrebari serioase despre arta si nimeresc pe un scauna langa Bill care imi ofera tutun suedez care este o oroare sau o delicatesa de pliculet plasabil pe gingia persoanei, acru, amar, intepator. Eu mi-am scris partial testamentul pana in clipa in care am abandonat pliculetul cu obida. Never again. Intre timp, Kaleem purta discutii aberante cu noi despre orice altceva, lucru extrem de relaxant pentru un interviu.
Odata terminate partial aventurile mediatice ale zilei, cele zece stelute hamesite au dat iama in mancarea aburinda din green room. Se pare ca si foamea, ca si arta, se manifesta la fel indiferent de origini. Apoi repetitia pentru gala. Aici draga de Karin a cedat nervos, ne-a adunat buchetel si ne-a rugat din suflet sa fim atenti si sa nu ne mai prostim incontinuu. Dar trofeele pe care aveam sa le primin erau inlocuite de sticle de apa, iar John Hurt era inlocuit in repetitie de un domn inalt, chel si haios cu o pancarta pe piept pe care scria John Hurt. Cine ar fi putut rezista?
In culise, dupa rugamintile lui Karin, Riz se intoarce demn spre mine si ma intreaba "Ularu, do you fully understand what we were supposed to do here?" O filmez cu telefonul pe Antonia care imi soune: "bine ati venit la Eurovision, eu reprezinta Irlanda, costumul meu din seara asta va fi unul de leprechaun". M-am intrebat constant daca si celelalte generatii erau la fel de tembele. Si de dragute. Suntem adorabili. Na.
Pe repede inainte la hotel, fiecare cu programarea lui la machiaj si par. Baietii au dat o fuga pana la sauna sub conducerea lui Hilmar, si dupa pregatirile de rigoare ne-am regrupat ferchezuiti in holul hotelului. Cupa de sampanie Moet pre-gala. Ne uitam la covorul rosu si rontaim tot ce ne iese in cale. Compensam oboseala si cele trei zile in care abia am apucat sa mancam. Dar a fost minunat. Covor rosu, frig, fetele moarte de frig, in special eu si Antonia (Adele, smechera, e in sacou, camasa si pantaloni lungi). Tremurand la fotografii pe o parte si alta a celor doua baricade din jurul covorului rosu. Adele imi calca pe minunatia mea de rochie MLH chiar la intrare.
Intram pe rand in scena. Sunt moarta de emotii, ma opresc in fata lui John Hurt pe care il ador de la The Proposition incoace. El ma felicita, imi strange mana, ma saruta pe obraji, imi zice "excellent work", imi da trofeul si ma anunta ca e "bloody heavy". Eu ii zic cu un zambet Kodak "I knoooow", radem si ma reasez in linie.
Aplauze, fotografii cu juriul (caruia ii multumesc inca o data pentru trei zile superbe si o sansa extraordinara), fuga la China Club pentru receptia noastra. Rochita mea primeste cate 10 complimente pe minut si ma bucur nespus. Dansam, deschidem fortune cookies, radem, continuam seria de cioace si ne dam seama ca mai avem de stat foarte putin impreuna si o sa ne fie dor de Noi.
Apoi fugim la petrecerea romaneasca. Anna Maria, Adele, Bill, Hilmar, Jakub si cu mine. Dansam desculte, noi fetele, atmosfera e excelenta, vorbesc in sfarsit muuuult in romaneste si mi se pare ca suna genial, bem vin, Jakub incerca palinca si e mort de fericire.
A fost superb. Tot. Toata oboseala asta minunata. Tot iuresul, frumusetea colegilor mei, talentul lor, intamplarile noastre, glumele noastre, sansa de a fi aici. Intalnirile cu toti oamenii, fotografii pe care i-am exasperat, Karin cea minunata, un om care realmente iubeste actorii tineri si a initiat acest program pentru ei, soferii Miniurilor, prietenii nostri, mancatul pe fuga, dormitul putin, petrecerile, Swenja, Katrina, Elsa. Va multumesc pentru rabdare si atentie. Si le transmit, in romaneste, multa dragoste si camaraderie celor 9 din cei 10: Adele, Antonia, Anna Maria, Isabella, Jakub, Bill, Hilmar, Max, Riz. Sper sa ne mai intalnim. Si, de ce nu, sa si jucam impreuna, pentru ca asta de fapt ne-a adunat.
Ii multumesc Ancai Romanescu, am sa zic cu zambet si mandrie, publicista mea, pentru prietenia ei extraordinara, pentru eficienta occidentala, pentru capacitatea uluitoare de a lucra sub presiune si deadline-uri imposibile, pentru ingeniozitatea si farmecul cu care mi-a linistit toate panicile inerente si rezolvat toate detaliile acestui moment frumos din viata mea. Prezenta mea la Shooting Stars este intru totul impartita cu ea, si toate felicitarile mele sunt si pentru ea.
Am trait pentru prima oara experienta de a fi efectiv orbita de flashuri. Fiecare fotograf avea dreptul sa fure sufletul cate unui actor (artistic/photo vorbind) timp de aproximativ 5 minute, dupa care actorul avea sa fie mutat la urmatorul fotograf. Dar si germanii sunt romani, asa ca fiecarui oficial caruia ii erau alocate cele 5 minute ii veneau in ajutor alti 10 fotografi. Toti cei, sa zicem, 11, dadeau indicatii in acelasi timp, declansau non stop, se bucurau simultan de rezultate. Si din cealalta parte a peretului de sticla de la Sony Center, inca 10 colectionari Shooting Star filmau, fotografiau, admirau si ei. Colectionarul Shooting Star este o specie aparte, care urmareste in fiecare an cine sunt cei zece desemnati, aduna fotografii cu respectivii de pe internet pe care le printeaza pe hartie lucioasa si apoi ii urmeaza prin diverse locuri pentru autografe. Mereu cu aceleasi sharpie-uri albastre, bizar :).
Apoi, conferinta de presa propriu zisa. Mare problema mare. Fiecare actor trebuia prezentat dupa ce pe ecran ar fi fost proiectat clipul sau. Si incepe sarabanda: Adele Haenel - e proiectat clipul lui Hilmar. Anna Maria Muhe - e proiectat clipul lui Hilmar. La Isabella au renuntat deja la proiectie. Intre timp, Riz facea beat box descriind literalmente fiecare actiune a noastra din clipuri iar eu il intrebam pe Hilmar daca a mituit proiectionistul.
Dupa, interviurile. Tv, radio, presa scrisa. Cel mai haios a fost interviu cu Kaleem de la The Independent. Tocmai raspunsesem la foarte multe intrebari serioase despre arta si nimeresc pe un scauna langa Bill care imi ofera tutun suedez care este o oroare sau o delicatesa de pliculet plasabil pe gingia persoanei, acru, amar, intepator. Eu mi-am scris partial testamentul pana in clipa in care am abandonat pliculetul cu obida. Never again. Intre timp, Kaleem purta discutii aberante cu noi despre orice altceva, lucru extrem de relaxant pentru un interviu.
Odata terminate partial aventurile mediatice ale zilei, cele zece stelute hamesite au dat iama in mancarea aburinda din green room. Se pare ca si foamea, ca si arta, se manifesta la fel indiferent de origini. Apoi repetitia pentru gala. Aici draga de Karin a cedat nervos, ne-a adunat buchetel si ne-a rugat din suflet sa fim atenti si sa nu ne mai prostim incontinuu. Dar trofeele pe care aveam sa le primin erau inlocuite de sticle de apa, iar John Hurt era inlocuit in repetitie de un domn inalt, chel si haios cu o pancarta pe piept pe care scria John Hurt. Cine ar fi putut rezista?
In culise, dupa rugamintile lui Karin, Riz se intoarce demn spre mine si ma intreaba "Ularu, do you fully understand what we were supposed to do here?" O filmez cu telefonul pe Antonia care imi soune: "bine ati venit la Eurovision, eu reprezinta Irlanda, costumul meu din seara asta va fi unul de leprechaun". M-am intrebat constant daca si celelalte generatii erau la fel de tembele. Si de dragute. Suntem adorabili. Na.
Pe repede inainte la hotel, fiecare cu programarea lui la machiaj si par. Baietii au dat o fuga pana la sauna sub conducerea lui Hilmar, si dupa pregatirile de rigoare ne-am regrupat ferchezuiti in holul hotelului. Cupa de sampanie Moet pre-gala. Ne uitam la covorul rosu si rontaim tot ce ne iese in cale. Compensam oboseala si cele trei zile in care abia am apucat sa mancam. Dar a fost minunat. Covor rosu, frig, fetele moarte de frig, in special eu si Antonia (Adele, smechera, e in sacou, camasa si pantaloni lungi). Tremurand la fotografii pe o parte si alta a celor doua baricade din jurul covorului rosu. Adele imi calca pe minunatia mea de rochie MLH chiar la intrare.
Intram pe rand in scena. Sunt moarta de emotii, ma opresc in fata lui John Hurt pe care il ador de la The Proposition incoace. El ma felicita, imi strange mana, ma saruta pe obraji, imi zice "excellent work", imi da trofeul si ma anunta ca e "bloody heavy". Eu ii zic cu un zambet Kodak "I knoooow", radem si ma reasez in linie.
Aplauze, fotografii cu juriul (caruia ii multumesc inca o data pentru trei zile superbe si o sansa extraordinara), fuga la China Club pentru receptia noastra. Rochita mea primeste cate 10 complimente pe minut si ma bucur nespus. Dansam, deschidem fortune cookies, radem, continuam seria de cioace si ne dam seama ca mai avem de stat foarte putin impreuna si o sa ne fie dor de Noi.
Apoi fugim la petrecerea romaneasca. Anna Maria, Adele, Bill, Hilmar, Jakub si cu mine. Dansam desculte, noi fetele, atmosfera e excelenta, vorbesc in sfarsit muuuult in romaneste si mi se pare ca suna genial, bem vin, Jakub incerca palinca si e mort de fericire.
A fost superb. Tot. Toata oboseala asta minunata. Tot iuresul, frumusetea colegilor mei, talentul lor, intamplarile noastre, glumele noastre, sansa de a fi aici. Intalnirile cu toti oamenii, fotografii pe care i-am exasperat, Karin cea minunata, un om care realmente iubeste actorii tineri si a initiat acest program pentru ei, soferii Miniurilor, prietenii nostri, mancatul pe fuga, dormitul putin, petrecerile, Swenja, Katrina, Elsa. Va multumesc pentru rabdare si atentie. Si le transmit, in romaneste, multa dragoste si camaraderie celor 9 din cei 10: Adele, Antonia, Anna Maria, Isabella, Jakub, Bill, Hilmar, Max, Riz. Sper sa ne mai intalnim. Si, de ce nu, sa si jucam impreuna, pentru ca asta de fapt ne-a adunat.
Ii multumesc Ancai Romanescu, am sa zic cu zambet si mandrie, publicista mea, pentru prietenia ei extraordinara, pentru eficienta occidentala, pentru capacitatea uluitoare de a lucra sub presiune si deadline-uri imposibile, pentru ingeniozitatea si farmecul cu care mi-a linistit toate panicile inerente si rezolvat toate detaliile acestui moment frumos din viata mea. Prezenta mea la Shooting Stars este intru totul impartita cu ea, si toate felicitarile mele sunt si pentru ea.
Părerea ta
Spune-ţi părerea