În derivă 2, cu Marcel Iureş în rol principal, se va difuza de luni până vineri la HBO, timp de şapte săptămâni, începând cu 5 noiembrie. Începutul sezonului doi îl găseşte pe Andrei Poenaru într-o dilemă profesională: îi ajută el, cu adevărat, pe pacienţi? De aceea, o dată pe săptămână, Andrei continuă să îşi viziteze propriul terapeut, Maria, interpretată şi în acest sezon de actriţa Tamara Creţulescu.
Cu roluri atât în teatru cât şi pe marele ecran, Tamara Creţulescu a putut fi văzută în Dona Diana, Jocul Ielelor şi Danton de Camil Petrescu, Richard al III-lea şi A douăsprezecea noapte de William Shakespeare, O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, Exilaţii de James Joyce, respectiv Vacanţa cea mare (r. Andrei Blaier), O vară de neuitat, (r. Lucian Pintilie) sau Logodnicii din America (r. Nicolae Mărgineanu). Iată, în continuare, un interviu cu actriţa, despre rolul său şi despre serialul În derivă, "un serial foarte necesar" - după cum îl numeşte.
- Spre deosebire de Rebengiuc şi de Iureş, care sunt bărbaţi, tu eşti singura actriţă din tot filmul care are în spate o carieră amplă, şi lungă. Ai parcurs multe vârste ale teatrului, televiziunii şi filmului româneşti - şi ai ajuns la "generaţia H.B.O." Cum îţi apare această confruntare extrem de actuală, pe fondul întregii tale experienţe?
Tamara Creţulescu: Eu cred că este în continuarea experienţei pe care o trăiesc de douăzeci de ani încoace, şi anume, încerc să mă adaptez, şi în fiecare clipă a vieţii mele mai am încă o provocare - au apărut computerele, au apărut telefonaşele astea de care la început mă temeam - adică, au apărut atât de multe lucruri, şi atât de repede, încât preocuparea noastră, a ăstora care am apucat şi cealaltă perioadă, a fost să rămânem în ritmul acestor lucruri care se desfăşoară acum, şi m-a ajutat foarte mult prezenţa băiatului meu, care m-a ţinut în actualitate - că eram în pericol să rămân foarte mult în urmă, ca un vagon tras de o locomotivă care e departe... Aşa ca experienţa asta cu serialul. Îţi mărturisesc că e primul serial pe care-l fac, sinceră să fiu am mai avut două propuneri, dar le-am refuzat din start fiindcă am simţit că nu mă reprezintă. Am avut sentimentul, citind respectivele scenarii, că sunt inutile, neadevărate, şi că nu am ce căuta acolo. Ei bine, când s-a ivit posibilitatea asta, încă din primul moment mi-am dorit enorm să fiu în serialul ăsta - pentru că era şi Marcel Iureş, care este locomotiva serialului, iată acum a apărut şi Rebengiuc... E o mare plăcere să fii alături de ei şi să evoluăm împreună în aceeaşi perioadă. Cu Marcel m-am mai întâlnit până acum, în trei filme, dar cu maestrul Rebengiuc niciodată.
Cred că este un serial foarte necesar. Pentru că românii încă nu ştiu, sau nu vor să ştie, ce înseamnă psihoterapia. Confundă cu psihiatrul, despre care ştiu că-ţi dă medicamente dacă eşti bolnav, şi atunci, dacă-i spui unui om despre care ştii că este uşor dezechilibrat, nu bolnav, doar într-o încurcătură, şi simţi că nu se descurcă, şi-l trimiţi la psihoterapeut... "Da' ce, eu sunt nebun?!" Nu e vorba de nebunie aici, e vorba de faptul că trebuie să te echilibrezi sufleteşte, că eşti descompensat... Acest serial, pentru cei care-l vor vedea, le arată şi românilor care încă sunt reticenţi, care nu ştiu încă despre ce e vorba, că nu despre nebunie e vorba, că suntem oameni cu probleme - lucru firesc într-o societate cum e asta a noastră, care te supune multor constrângeri şi care te agresează, şi-atunci avem din ce în ce mai multă nevoie să ne echilibrăm, să devenim mai puternici. În sensul ăsta, e foarte important.
- Ai vorbit în conferinţa de presă despre contradicţia dintre tine ca persoană şi personajul tău. Aş vrea să intri puţin în detalii.
Tamara Creţulescu: - Da, cel puţin în primul sezon lucrurile se desfăşurau destul de clar, este vorba despre două poziţii se psihoterapeut, a lui Andrei Poenaru, care promovează o poziţie de psihoterapie în care te implici în problemele personajelor, eşti foarte empatic, şi resimţi aproape tot ce simt clienţii tăi pentru a putea lucra mai departe, şi poziţia mea din scenariu, în care consider că trebuie să fii distant, rece, perfect echilibrat, şi să nu te implici deloc în problemele clienţilor tăi, pentru a putea să dirijezi de-acolo, de la înălţimea ştiinţei şi inteligenţei tale. Dar pentru mine a fost îngrozitor de greu, pentru că eu, personal, sunt o persoană foarte empatică.
Dacă-mi spui că te doare capul, parcă începe să mă doară şi pe mine un pic. Mi-este imposibil să vorbesc cu cineva şi să nu mă aşez în locul lui. De-asta mă şi cert foarte puţin cu oamenii, pentru că de îndată ce cineva este mai violent decât mine, mă aşez în situaţia lui şi-mi spun: dar şi eu m-aş supăra, în locul lui... Hai, mă, nu te mai supăra... De fapt, cred că dacă noi am deveni mai empatici în această lume în care trăim, am avea mult mai puţine conflicte şi am fi mult mai puţin agresivi. E suficient să încerci să te aşezi în partea cealaltă şi să înţelegi de unde vine supărarea, şi poţi să te apropii de celălalt şi să eviţi un conflict care poate degenera. Aşa că mie mi-a fost foarte greu cu personajul ăsta. Tot timpul mi se spunea: "Tamara, fără sentiment, Tamara, nu te emoţiona..." Ei, cum să nu te emoţionezi, când în episoadele cu mine Marcel pur şi simplu se jupoaie de viu, explicându-mi în ce situaţii se află. El practică un striptease sufletesc, îmi spune tot ce-l doare. Şi îl doare rău. Şi Marcel este un actor extraordinar, şi mie-mi dau lacrimile. Mie, Tamara. Şi trebuie tot timpul să-mi încorporez celălalt personaj, pe care foarte greu mi-a venit să-l cuprind în întregime.
Acum, în sezonul 2, din fericire se pare că între mine, Maria, şi Andrei Poenaru, intervine un fel de schimb foarte interesant. În urma îndelungilor convorbiri între noi, el devine un pic mai distanţat de problemele lui - şi, evident, şi ale celorlalţi - iar eu devin un pic mai empatică. De unde se vede că, de fapt, poziţiile extreme nu sunt bune, şi că trebuie să tratezi fiecare caz în funcţie de acel caz, şi bineînţeles trebuie să ţinem seama şi de personalitatea psihoterapeutului. Nu toţi psihoterapeuţii sunt reci şi calculaţi. Poate că unii au nevoie să resimtă ceea ce sime pacientul. Poate că alţii nu-şi dau voie, pentru că-şi dau seama că s-ar rătăci. De fapt, ceea ce e foarte interesant în ce am de jucat cu Marcel este că el timp de patru zile tratează nişte oameni cu probleme, şi aşa cum se face în psihoterapie, el vine la mine ca la un superviser, şi trebuie să se cureţe el însuşi de încărcătura adunată în timpul sesiunilor. Asta mă face să mă simt şi un pic frustrată, pentru că, de fapt, eu aflu din ce în ce mai multe despre personajul lui, dar despre personajul meu foarte puţin.
Despre personajul meu ştiu doar că e văduvă, că nu are copii şi că a avut un conflict cu el în facultate, cu Andrei Poenaru, şi că acuma este un lup singuratic, care însă are puterea să-l ghideze. Şi care se leagă de Andrei, care în pofida acelui conflict are mare încredere în ea, şi o alege ca să fie locul în care el îşi curăţă încărcătura. Şi aici am învăţat o grămadă de lucruri pentru mine, Tamara. De pildă, dacă tu, ca psihoterapeut, ai o problemă îngropată-n subconştient, să zicem o relaţie nereuşită cu mama, sau cu tatăl, rolul psihoterapeutului este să scoată de acolo acea problemă şi să ţi-o pună în faţă, în aşa fel încât tu să uiţi de modul în care ai tratat-o atunci, când erai copil, sau acum zece ani, şi s-o vezi aşa cum arată ea acum, în adevărata ei lumină. Şi s-o valorifici în timp real. Adică, pentru mine, acum această problemă nu mai există. Deci, dacă psihoterapeutul are o asemenea problemă, el nu este în stare să recunoască problema asta, în clientul lui. Dar totul poate să-l ajute. Şi ăsta este rolul meu: să-i arăt lui Andrei problemele lui, care-l împiedică, sau îl chinuie, în tratarea clientului.
- Şi, în fine: rolul tău de debut a fost cel din "Ciprian Porumbescu" (1972 Gheorghe Vitanidis)...
Tamara Creţulescu: - Da, aveam douăzeci de ani...
- Ei: de la distanţa calendaristică, şi spirituală, dar mai puţin biologică, recunosc, dintre cele două personaje, cum le-ai plasa, între acel debut şi momentul actual? Ce relaţie ai stabili între ele?
Tamara Creţulescu: - Nu, acel personaj mi-e complet străin. În momentul ăsta mă uit la filmul ăla, şi nu mi se pare că mă recunosc. E adevărat că m-au şi făcut blondă, şi m-au şi obligat să vorbesc cu un glas subţire, pentru că eram ingenuă, şi pe vremea aia o ingenuă n-avea voie să aibă glasul jos, şi ziceam: "Ciprian, Ciprian, pe noi doi n-o să ne despartă nimeni, niciodaaată...!" Şi când m-aud aşa, înnebunesc, nici nu pot să mă uit la filmul ăla, care de fapt e un film foarte bun, şi foarte iubit de public.
Personajul ăsta sigur că mi-e mult mai aproape, şi mult mai drag, şi cred că mă împlineşte mai mult. De altfel, aici pot să-mi folosesc experienţa, pe când acolo nici nu aveam experienţă, nici n-o puteam folosi. În orice caz, îi datorez foarte mult acelui film.
Părerea ta
Spune-ţi părerea