Prima cronică la Sherlock Holmes

Spurcat la întorsături şi lovituri de teatru finale dintre cele mai neaşteptate, după o adolescenţă în care devorasem Agatha Christie, am început prin a fi foarte dezamăgit de primele proze ale lui Sir Arthur Conan Doyle, abordate pe la douăzeci de ani şi ceva (cred că m-am înţărcat cu "Câinele din Baskerville", în armată, şi nu pricepeam neam cum poate fi autorul atât de neavizat, încât să ne dezvăluie misterul şi făptaşii, pas cu pas, încă de pe la jumătatea cărţii). Mult mai târziu, după câteva romane şi nenumărate povestiri, am ajuns să asimilez specificul aventurilor lui Sherlock Holmes - faptul că pentru autor nu conta pregătirea alambicată a unei surprize finale, ci urmărirea metodică a proceselor de observaţie şi deducţie ale detectivului devenit de-atunci proverbial. Cu alte cuvinte, scrierile lui Conan Doyle erau inteligenţă pură, neadulterată, fără zorzoane şi ieftinătăţuri.

Dacă vreţi să vedeţi cum se poate batjocori o asemenea formulă a eleganţei clasice, cum se poate trăda o operă şi un autor în litera dar mai ales în spiritul ei, pe scurt, cum nu se face o ecranizare, suportaţi cele două ore şi ceva de giocco di mana motoristic al lui Guy Ritchie.

Dezastrul începe cu începutul: protagoniştii nu mai sunt ei, cei doi eroi ai lui Conan Doyle, stilaţi şi subtili, şi atât de fermecător-complementari (Holmes, schizotimic-analitic, cu inteligenţa lui penetrantă, şi Watson ciclotimic-pragmatic, plin de empatie lumească). În locul lor, avem un James Willis şi-un Bruce Bond - sau poate viceversa, care mai mult pocnesc decât gândesc, mai mult cascadorizează decât investighează, mai mult marţialifică artistic decât să fructifice detectivistic - nu-mi luaţi ca literă de matematică rimele de mai sus, jonglez şi eu într-o veselie la fel cum face Guy Ritchie cu reminiscenţele conandoyliene pe care le-a mai îngăduit, în mărinimia-i, să coexiste cu multele-i elucubraţii.

Mă şi mir că s-au îndurat să-l mai treacă pe Sir Arthur pe generic, ca autor al celor două personaje principale, oricum ultimul la coadă după vreo patru îngrămădiţi: Michael Robert Johnson, Lionel Wigram, Anthony Peckham şi Simon Kinberg. Au pus fârtaţii de-un scenar', de zici că-i o încrucişare între "Supravieţuitorul" lui Nicolaescu, "Wild Wild West" al lui Sonnenfeld, plus ceva cromozomi rătăciţi de la "Die Hard"-uri, "Sweeney Todd", Zack Snyder şi Roland Emmerich.

Scriptul nu e tocmai credibil, în schimb compensează prin stufozitate şi redundanţă, structurate haotic însă previzibil. De cum l-au spânzurat pe Lord Blackwood şi Watson i-a aprobat răposarea, m-am gândit: "Să vezi că face un truc de magie neagră şi învie!" Ceea ce n-am prevăzut, era că surpriza avea să se producă în mai puţin de zece minute - mizasem măcar pe o juma' de oră în care să se mai fileze puţin cartea. Da' neah, ce s-o mai lungim (şi n-a folosit magia, ci nu-ş ce fulgi de păpădie bengaleză culeasă sub lună nouă).

Ceea ce n-am vrut să prevăd, a fost secvenţa din "Revanşa"... Ţintirim, deshumare şi tot tacâmul.

Cum spuneam, noul Sherlock 007 e mai iute de pumn decât de minte, aşa că cei patru doamne şi toţi patru împânzesc povestea cu fel de fel de cafturi, bumbăceli, cotonogeli şi alte altoiuri, printre care strecoară când ţi-e lumea mai dragă, brusc şi ostentativ, câte o secvenţă în care maestrul detectiv deduce. Deduce în accese, fals şi fără pic de inventivitate, în formule regizorale copiate prost după "The Usual Suspects" şi verişorul lui mai nătărâng "The Illusionist", şi filmate de Guy Ritchie conform dragei lui reţete de jonglat cu vitezele - când mai iute, când mai lent, când mai fragmentat, când mărunţit de-a binelea - cu care de muuult a ajuns la suprasaturaţie, da' nu-i nimic, că lui tot îi place. (Şi când mă gândesc ce curat, simplu, expresiv şi eficient se folosea acelaşi procedeu în filmele după Agatha Christie din anii '70-80, de către Sidney Lumet, John Guillermin şi alţii, fără nici un fel de falsităţi şi artificii din-astea redundante şi kitschoase...!)

Ce-i drept, la partea vizuală omul nu-i chiar un ageamiu - luat strict ca spectacol, filmul are câteva secvenţe drăguţe: goana trăsurilor din kickstart, diversele explozii incendiare şi incendii explozive (merg la fix cu Holmes!), sau lupta finală de pe şantierul Tower Bridge, unde toţi ajung şi ilogic, şi nemotivat - doar ca s-avem un surplus de show (frumos filmat, ce-i drept). La fel de satisfăcătoare sunt şi numeroasele secvenţe de acţiune anterioare, mai ales cele unde mecanica de ceasornic a minţii e înlocuită de mecanica popicărească a hazardului, ca-n "Final Destination" şi alte elogii filmate ale efectelor de domino şi butterfly.

Cum remarca Iulia Blaga, Guy Ritchie e un tip eminamente cool, aşa căci cool e şi ce face el aici. Cool & nik may moolt. Nici nu-i de mirare c-a rezistat opt ani pe post de Mr. Madonna.

Despre partea actoriei, multe n-ar prea fi de spus. În locul gentlemanului desăvârşit, al cărui punct forte era calmul imperturbabil, îl avem pe Robert Downey Jr., aşa cum îl ştim: agitat, frământat, măcinat, isteric, vulnerabil, iconoclast, amintind de "Tropic Thunder", de "Iron Man", de "Zodiac", şi de multe altele mai vechi - numai de Sherlock Holmes nu. Jude Law e ales la fel de neinspirat pentru Watson - ba chiar şi mai pe-alături, aşa că-şi pierde tot farmecul şi personalitatea cunoscute din cele aproape patruzeci de filme ale carierei, devenind incolor, inodor şi nicicum. Restul se pierd cu graţie-n peisaj.

Până la urmă, cele mai importante virtuţi ale acestui eseu inutil rămân cele plastice - scenografia lui Niall Moroney (susţinut de James Foster, Nick Gottschalk şi Matthew Gray) reuşeşte să compună credibil, pe canavaua ei realistă, o Londră victoriană care n-a arătat nicicând aşa, la care contribuie enorm şi imaginea lui Philippe Rousselot, talentatul operator francez pe care Hollywood-ul a avut buna inspiraţie să-l recruteze acum un sfert de veac (foarte interesant de urmărit evoluţia acestui clasic, de la fotografia anilor '70 până la digitalizările de azi).

Nu putem ignora nici genericul (grupat integral în final) care, la fel ca la "300" de Zack Snyder, constituie categoric cea mai bună secvenţă din tot filmul.

Drept pentru care, dincolo de toate aceste calităţi imagistice şi tehnice, rămânem cu proba de "iubire" neţărmurită a lui Ritchie, cu tot cu cei patru scenarişti şi nouă producători (nu-i mai înşir), faţă de opera şi personajele lui Sir Arthur Conan Doyle...