Spurcat la întorsături şi lovituri de teatru finale dintre cele mai neaşteptate, după o adolescenţă în care devorasem Agatha Christie, am început prin a fi foarte dezamăgit de primele proze ale lui Sir Arthur Conan Doyle, abordate pe la douăzeci de ani şi ceva (cred că m-am înţărcat cu "Câinele din Baskerville", în armată, şi nu pricepeam neam cum poate fi autorul atât de neavizat, încât să ne dezvăluie misterul şi făptaşii, pas cu pas, încă de pe la jumătatea cărţii). Mult mai târziu, după câteva romane şi nenumărate povestiri, am ajuns să asimilez specificul aventurilor lui Sherlock Holmes - faptul că pentru autor nu conta pregătirea alambicată a unei surprize finale, ci urmărirea metodică a proceselor de observaţie şi deducţie ale detectivului devenit de-atunci proverbial. Cu alte cuvinte, scrierile lui Conan Doyle erau inteligenţă pură, neadulterată, fără zorzoane şi ieftinătăţuri.
Dacă vreţi să vedeţi cum se poate batjocori o asemenea formulă a eleganţei clasice, cum se poate trăda o operă şi un autor în litera dar mai ales în spiritul ei, pe scurt, cum nu se face o ecranizare, suportaţi cele două ore şi ceva de giocco di mana motoristic al lui Guy Ritchie.
Dezastrul începe cu începutul: protagoniştii nu mai sunt ei, cei doi eroi ai lui Conan Doyle, stilaţi şi subtili, şi atât de fermecător-complementari (Holmes, schizotimic-analitic, cu inteligenţa lui penetrantă, şi Watson ciclotimic-pragmatic, plin de empatie lumească). În locul lor, avem un James Willis şi-un Bruce Bond - sau poate viceversa, care mai mult pocnesc decât gândesc, mai mult cascadorizează decât investighează, mai mult marţialifică artistic decât să fructifice detectivistic - nu-mi luaţi ca literă de matematică rimele de mai sus, jonglez şi eu într-o veselie la fel cum face Guy Ritchie cu reminiscenţele conandoyliene pe care le-a mai îngăduit, în mărinimia-i, să coexiste cu multele-i elucubraţii.
Mă şi mir că s-au îndurat să-l mai treacă pe Sir Arthur pe generic, ca autor al celor două personaje principale, oricum ultimul la coadă după vreo patru îngrămădiţi: Michael Robert Johnson, Lionel Wigram, Anthony Peckham şi Simon Kinberg. Au pus fârtaţii de-un scenar', de zici că-i o încrucişare între "Supravieţuitorul" lui Nicolaescu, "Wild Wild West" al lui Sonnenfeld, plus ceva cromozomi rătăciţi de la "Die Hard"-uri, "Sweeney Todd", Zack Snyder şi Roland Emmerich.
Scriptul nu e tocmai credibil, în schimb compensează prin stufozitate şi redundanţă, structurate haotic însă previzibil. De cum l-au spânzurat pe Lord Blackwood şi Watson i-a aprobat răposarea, m-am gândit: "Să vezi că face un truc de magie neagră şi învie!" Ceea ce n-am prevăzut, era că surpriza avea să se producă în mai puţin de zece minute - mizasem măcar pe o juma' de oră în care să se mai fileze puţin cartea. Da' neah, ce s-o mai lungim (şi n-a folosit magia, ci nu-ş ce fulgi de păpădie bengaleză culeasă sub lună nouă).
Ceea ce n-am vrut să prevăd, a fost secvenţa din "Revanşa"... Ţintirim, deshumare şi tot tacâmul.
Cum spuneam, noul Sherlock 007 e mai iute de pumn decât de minte, aşa că cei patru doamne şi toţi patru împânzesc povestea cu fel de fel de cafturi, bumbăceli, cotonogeli şi alte altoiuri, printre care strecoară când ţi-e lumea mai dragă, brusc şi ostentativ, câte o secvenţă în care maestrul detectiv deduce. Deduce în accese, fals şi fără pic de inventivitate, în formule regizorale copiate prost după "The Usual Suspects" şi verişorul lui mai nătărâng "The Illusionist", şi filmate de Guy Ritchie conform dragei lui reţete de jonglat cu vitezele - când mai iute, când mai lent, când mai fragmentat, când mărunţit de-a binelea - cu care de muuult a ajuns la suprasaturaţie, da' nu-i nimic, că lui tot îi place. (Şi când mă gândesc ce curat, simplu, expresiv şi eficient se folosea acelaşi procedeu în filmele după Agatha Christie din anii '70-80, de către Sidney Lumet, John Guillermin şi alţii, fără nici un fel de falsităţi şi artificii din-astea redundante şi kitschoase...!)
Ce-i drept, la partea vizuală omul nu-i chiar un ageamiu - luat strict ca spectacol, filmul are câteva secvenţe drăguţe: goana trăsurilor din kickstart, diversele explozii incendiare şi incendii explozive (merg la fix cu Holmes!), sau lupta finală de pe şantierul Tower Bridge, unde toţi ajung şi ilogic, şi nemotivat - doar ca s-avem un surplus de show (frumos filmat, ce-i drept). La fel de satisfăcătoare sunt şi numeroasele secvenţe de acţiune anterioare, mai ales cele unde mecanica de ceasornic a minţii e înlocuită de mecanica popicărească a hazardului, ca-n "Final Destination" şi alte elogii filmate ale efectelor de domino şi butterfly.
Cum remarca Iulia Blaga, Guy Ritchie e un tip eminamente cool, aşa căci cool e şi ce face el aici. Cool & nik may moolt. Nici nu-i de mirare c-a rezistat opt ani pe post de Mr. Madonna.
Despre partea actoriei, multe n-ar prea fi de spus. În locul gentlemanului desăvârşit, al cărui punct forte era calmul imperturbabil, îl avem pe Robert Downey Jr., aşa cum îl ştim: agitat, frământat, măcinat, isteric, vulnerabil, iconoclast, amintind de "Tropic Thunder", de "Iron Man", de "Zodiac", şi de multe altele mai vechi - numai de Sherlock Holmes nu. Jude Law e ales la fel de neinspirat pentru Watson - ba chiar şi mai pe-alături, aşa că-şi pierde tot farmecul şi personalitatea cunoscute din cele aproape patruzeci de filme ale carierei, devenind incolor, inodor şi nicicum. Restul se pierd cu graţie-n peisaj.
Până la urmă, cele mai importante virtuţi ale acestui eseu inutil rămân cele plastice - scenografia lui Niall Moroney (susţinut de James Foster, Nick Gottschalk şi Matthew Gray) reuşeşte să compună credibil, pe canavaua ei realistă, o Londră victoriană care n-a arătat nicicând aşa, la care contribuie enorm şi imaginea lui Philippe Rousselot, talentatul operator francez pe care Hollywood-ul a avut buna inspiraţie să-l recruteze acum un sfert de veac (foarte interesant de urmărit evoluţia acestui clasic, de la fotografia anilor '70 până la digitalizările de azi).
Nu putem ignora nici genericul (grupat integral în final) care, la fel ca la "300" de Zack Snyder, constituie categoric cea mai bună secvenţă din tot filmul.
Drept pentru care, dincolo de toate aceste calităţi imagistice şi tehnice, rămânem cu proba de "iubire" neţărmurită a lui Ritchie, cu tot cu cei patru scenarişti şi nouă producători (nu-i mai înşir), faţă de opera şi personajele lui Sir Arthur Conan Doyle...
Părerea ta
Spune-ţi părereaRevin cu o idee dupa vizionare!
LA MULTI ANI!
Inainte sa fac si eu o cronica personala a filmului, as vrea sa raspund mai intai celor care au comentat inaintea mea la acest articol: Daca filmul se vrea a fi o comedie, o ironie, o parodie si fara pic de mister conandoylien: atunci de ce mai este trecut Sir Arthur Conan Doyle pe generic si de ce se mai numeste "Sherlock Holmes"?
o zi minunata
rusine acestui site ca influenteaza copiii sa nu vada filme! rusine celor care scriu cronici fara pregatire !
Ma asteptam la o parere cat de cat impartiala, dar ca de obicei "expertii" de la cinemagia o dau in bara lamentabil.
Spre exemplu nu inteleg ce relevanta au expresii de genul: "Nici nu-i de mirare c-a rezistat opt ani pe post de Mr. Madonna." sau "Nu putem ignora nici genericul (grupat integral în final) care, la fel ca la "300" de Zack Snyder, constituie categoric cea mai bună secvenţă din tot filmul."
Vorbe de genul denota o MITOCANIE crasa din partea domnului Mihnea Columbeanu, iar eu nu intru pe acest site ca sa vad mitocanii in actiune... asa ca va rog, macar putin respect...
Dar probabil pentru fanii cartilor lui Arthur Conan Doyle, acest nou Sherlock Holmes e greu de digerat.
Mi se pare cea mai negativista cronica din cate am citit pe site-ul asta, dar care ma face si mai mult sa vreau sa vad filmul pentru ca sincer nu cred ca dracul e chiar atat de negru si cred ca daca am lasa la o parte paralela intre filmul lui Guy Ricthie si carti filmul nu ar fi rau de loc; dar nu zic mai mult pana nu vad cu ochii mei.
Sunt convinsa ca un bun cinefil vizioneaza filmele sa-si faca el propria parere! Nu se lasa influentat de altii!!!
LA multi ani si multe filme vizionate!
Nu mor caii cand ejaculeaza mihnea.
autorul cronicii nu injura, ci chiar se pricepe la cuvinte, de aia unii de mai sus chiar recunosc ca nu au inteles nimic. ca joc de limbaj, cronica e super, asta nu inseamna ca trebuie sa fiti de acord cu ce spune. si eu voi merge la film si am citit cartile lui arthur conan doyle, dar nu intentionez sa jignesc pe nimeni care nu va fi de acord cu parerea mea.
si apropo, cine e mai comunist: cel care spune ce are de zis, fara a le conveni celorlalti sau cel care vrea sa-i interzica acestuia sa spuna ceva pe motiv ca s-a nascut in comunism?
deci daca mr. madonna vroia sa faca un film de aventuri putea sa-i aleaga pe pic si poc si sa nu-i masacreze pe mr. sherlock si dr. watson...
"""Ceea ce n-am vrut să prevăd, a fost secvenţa din "Revanşa"... Ţintirim, deshumare şi tot tacâmul""" - e furt pe fata, trebuie sa-i dam in judecata.a furat o scena dintrun film romanesc de care multi romani nici nu a auzit.
asta nu e critic de film,e un nostalgic al vremurilor trecute unde era si el Cioclu 1,spectator la Ateneu ,Barbatul din restaurant ,Cititorul pasionat ,Mâncäciosul de la bairam ,Fotbalist junior .din cauza unora k el filmul romanesc nu progreseaza. noi nu stim sa facem filme decat despre revolutie,razboi,haiduci si iar revolutie ,razboi si haduci...
din cauza unora k el romania stagneaza,pt k ei au uitat sa progreseze odata cu restul lumii.
Duceti-va la film.
subiectul e bun, dar actiunea e trasa de par si lungita in mod artificial, ceea ce da efectul de plictis pentru spectator. robert downey jr face ce stie el mai bine si se descurca gratios, jude law este stupidut, iar rachel adams decorativa. actorul care-l joaca pe lordul blackwood este neconvingator de incruntat si plat, restul nu conteaza.
filmul are si plusurile lui, imaginea si montajul, dar nimic din ceea ce n-as mai fi vazut anterior la cinematograf.
per ansamblu, mi s-a parut ieftinut, dar, cum spuneam, este parerea mea de spectator care a platit biletul la film, ceea ce-mi confera dreptul sa-mi exprim o opinie.