Cristian Mungiu, inspirat de romanul „Spovedanie la Tanacu"

„După dealuri", în regia lui Cristian Mungiu - filmul care ar putea aduce anul acesta al doilea Palme d'Or pentru lungmetraj României, este inspirat din romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu-Bran, „Spovedanie la Tanacu" şi „Cartea Judecătorilor", conform informaţiei publicate pe site-ul oficial al Casei de producţie Mobra Film. După dealuri este „aproape o ecranizare", completează scriitoarea , într-un interviu acordat în exclusivitate publicaţiei Cinemagia.

„Succesiunea scenelor urmează cu fidelitate desfăşurarea evenimentelor din 'Spovedanie la Tanacu', iar al doilea roman şi filmul documentar făcut de autoare au fost folosite pentru informaţii de background şi psihologia personajelor, declară Tatiana Niculescu Bran, care a văzut filmul (aflat încă în lucru) săptămâna trecută.

Cele două romane non-ficţionale reconstituie cronologic şi factual, după trei ani de documentare, întâmplările care au avut loc în vara anului 2005, în judeţul Vaslui, când o fată orfană, Irina Cornici, vine la Mănăstirea din satul Tanacu să-şi vadă prietena de școală, suferă o criză de violenţă extremă, este internată la Psihiatrie, apoi externată, după care se manifestă din nou violent, iar preotul şi maicile de la mănăstire decid că trebuie exorcizată, totul finalizându-se cu moartea fetei. Al doilea roman este povestea procesului.

Cu titlurile de lucru „Provizoriu" şi „Dincolo de dealuri", filmul lui Mungiu concentrează cele mai mari aşteptări legate de o selecţie în principala secţiune competiţională a festivalului de Film de la Cannes şi de un premiu important anul acesta. Mungiu a început turnajul la După dealuri în luna noiembrie a anului trecut, în Câmpina (judeţul Prahova), unde a fost construit de la zero decorul mănăstiresc (conform declaraţiei pentru Cinemagia a scenaristei Mihaela Poenaru), apelând la actori mai puţin cunoscuţi în filmul românesc (cu excepţia lui Valeriu Andriuţă, în rolul stareţului mănăstirii). În acest moment, După dealuri are o durată de 2 ore şi 40 de minute.

Nu în primul rând un film despre exorcism

„Filmul lui Mungiu este unul inteligent, nu e un fel de Exorcistul nr. 5, sau Exorcistul din Carpaţi. Nu este un film care are în centru un exorcism spectaculos. Nu vedem nici măcar, ca în filme precum The Exorcism Of Emily Rose, scene terifiante sau efecte extraordinare. E filmat într-o cheie foarte subtilă prin care regizorul evită astfel de efecte şi scene, şi pune accentual, în schimb, pe dezorientarea personajelor; asta este interesant, frumos, uman, inteligent. Ce-mi lipseşte mie în film, poate, e ceea ce nu mi-a lipsit în piesa lui Andrei Şerban, dramatizare a 'Spovedaniei la Tanacu', anume 'un dincolo', o dimensiune spirituală", spune Tatiana Niculescu Bran.

„Cristian Mungiu merge împotriva curentului ce face din subiecte ca exorcizarea o mare desfăşurare de efecte înfricoşătoare. În acest caz se preta o abordare discretă, mai realistă, mai puţin spectaculoasă, ori fabuloasă. Nu e un film despre exorcisme, în care să tremuri stând pe scaun la cinema, dar este un film impresionant, pentru că toate personajele sunt luate de valul unor evenimente pe care nu le înţeleg, care li se întâmplă şi nu ştiu ce să facă, trăind o situaţie fără ieşire", explică scriitoarea, producător de programe, prezentator şi redactor șef la BBC WS între 1995 şi 2008.

„Filmul urmează cartea, în sensul că este despre bune intenţii care duc la un rezultat dezastruos. Este o neînţelegere generală a celuilalt, care e diferit, şi rezultatul final este moartea cuiva", concluzionează T.Niculescu Bran.

Aproape o ecranizare

Dincolo de dealuri se apropie de o ecranizare a cărţii „Spovedanie la Tanacu". Dar de ce nu este întru totul o ecranizare, explică pentru Cinemagia scriitoarea însăşi: „personajele și locurile se numesc altfel, iar biografia personajelor nu e urmărită în detaliu. Replicile lor sunt, în mare, altele, păstrând sensul celor din "Spovedanie…" Scene pe care eu le-am reconstituit în carte din documente, mărturii şi interviuri, sunt refăcute în film în limbajul imaginii și cu privirea fină din spatele camerei, care îi e caracteristică lui Cristi Mungiu. Pe de alta parte, există detalii vizuale ori replici preluate ca atare. De pildă, când m-am dus să vorbesc cu doctorul de la Psihiatrie, el avea în cabinet - şi asta m-a amuzat la vremea respectivă, şi apare şi în piesa de teatru - o icoană de carton cu Maica Domnului, şi o reproducere, tot pe carton, a Monei Lisa. Regăsim decorul într-una dintre scenele filmului. Pe urmă, în carte dau detalii de interioare, chilia, curtea, biserica, paraclisul, care au fost folosite cu mare dibăcie în reconstituirea lumii personajelor din film. Dar de ce zic că e aproape o ecranizare? Fiindcă filmul urmează firul epic al cărţii, pas cu pas, dupa cum urmează şi principalele linii biografice ale personajelor; urmează scene pe care eu le-am presupus şi reconstituit în carte. Spune, în limbaj cinematografic, aceeaşi poveste..."

Film de ficțiune și nu o anchetă asupra cazului Tanacu 

Pe 16 iunie 2005, un comunicat al Poliţiei din Vaslui informa redacţiile de presă că la Spitalul Judeţean ambulanţa adusese o tânără de 23 de ani, decedată, care fusese sechestrată într-o chilie, legată cu sfori de mâini şi de picioare, că pe 13 iunie, ca urmare a unor manifestări violente ale tinerei, a fost legată cu lanţuri de o cruce din lemn, aplicându-i-se un căluş la gură dintr-un prosop şi că a fost ţinută aşa până pe 15 iunie când a decedat. Abia după deshumarea fetei s-a arătat că moartea s-a datorat unei insuficienţe cardiace acute, survenite în urma administrarii contraindicate şi incorecte de adrenalină, în ambulanţă. Prin urmare, raportul redactat de medicul Dan Gheorghiu, medic primar de medicină legală, ajunge la concluzia că moartea Irinei Cornici a fost cauzată de o eroare medicală făcută de medicul ambulanţei, care i-a administrat tinerei şase fiole de adrenalina. Prima analiză medico-legala, făcută sub presiunea emoţiilor stârnite de cazul de la Tanacu, îl acuza pe preotul Daniel Corogeanu de omucidere. Mai mult, versiunea vehiculată în media a fost cea a unui preot asasin, 'Satana în sutană, care a răstignit o tânără maică inocentă, pe o cruce, cu sadism".

Tatiana Niculescu Bran a mers în carte contra acestui curent, pentru că aceasta era direcţia în care o duceau documentele găsite, mărturiile, scrisorile parcurse, interviurile luate. „Spre meritul lui, filmul lui Mungiu nu trage concluzii şi nu dă verdicte. Cristian Mungiu nu trage vreo concluzie, şi-a asumat perspectiva din Spovedanie la Tanacu, fără să încerce să ia partea nimănui, şi fără să încerce să îngroaşe lucrurile, pentru că povestea este în sine suficient de puternică, e suficient să fie prezentată cât de cât onest ca să fie impresionantă, emoţionantă şi să te pună pe gânduri. Mungiu a avut flerul şi subtilitatea de a păstra perspectiva cărții", spune autoarea romanelor. Nici miza filmului nu e să aducă vreo clarificare cazului, e de părere T. Niculescu Bran, întrucât persoanjele au cu totul alt nume, povestea din film se întâmplă în alt loc. „Rostul filmului e să pună pe gânduri, pentru că e o poveste despre nişte oameni obişnuiţi aflaţi într-o situaţie neobişnuită".

Multe cereri de ecranizare a cărţii „Spovedanie la Tanacu"

Modul în care a fost scris scenariul lui După dealuri a făcut-o pe scriitoare să accepte colaborarea cu Cristian Mungiu, anterior ea refuzând mai multe propuneri de aducere pe ecran a poveştii. Romanul „Spovedanie la Tanacu", dramatizat de autoare, a devenit în 2007 piesa de teatru cu titlu omonim, în regia lui Andrei Şerban, şi în 2008, un film documentar - Cazul Tanacu - realizat de Tatiana Niculescu Bran, Ionuţ Teianu şi Mirel Bran. Se pare că primul care a avut intuiţia că această carte e un film a fost Andrei Şerban. După ce a citit cartea, i-a scris autoarei că ar vrea să facă pe baza romanului primul lui film, dar ulterior a optat pentru un spectacol de teatru.

Aproape în acelaşi timp, Lucian Pintilie a vrut să facă o ecranizare a cărții, dar Tatiana Niculescu Bran a declinat oferta, din cauza diferențelor de viziune asupra scenariului. Apoi Radu Gabrea a vrut să facă filmul, după care Corneliu Porumboiu a cochetat cu ideea.

Singurul regizor cu care scriitoarea spune că a colaborat foarte bine este Andrei Şerban, pentru că el a avut viziunea cea mai apropiată de adevăr. Aşa s-a născut piesa de teatru care a avut premiera la New York în 2007, cu titlul Deadly Confession, a fost apoi jucată la Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Paris şi Lodz, în Polonia. În 2011, Tatiana Niculescu Bran era contactată de Cristian Mungiu.

„Scenariul lui Cristian Mungiu mi-a plăcut imediat. Era bine scris, cu mult talent, urmărea firul epic din 'Spovedanie la Tanacu'. Descurajasem tentative anterioare cu sentimentul că nu aveau nicio legătură cu ce scrisesem eu, cu versiunea faptelor la care ajunsesem după aproape trei ani de documentare".

După dealuri... mai bun decât „4,3,2"?

Reprezentantul Wild Bunch, Vincent Maraval, declara la sfârşit de ianuarie, că filmul are elemente din „4,3,2", dar o întorsătură de situaţie mult mai intensă. Întrebată cum comentează această afirmaţie, acum că a văzut filmul, Tatiana Niculescu Bran spune cititorilor Cinemagia:

„Da, în După de dealuri e vorba, din nou, de două prietene, ca şi în '4,3, 2'. Întorsătura mai intensă despre care vorbeşte Maraval e una fatală, în sensul că una dintre prietene moare, ceea ce în 4,3,2 nu se întâmpla".

Legat de scena din film care ar avea potenţial să se distingă de celelalte, să se discute despre ea ca referinţă la După dealuri, precum momentul avortului sau fătul pe prosopul din baie în „4,3,2", T. Niculescu Bran e de părere că „în film sunt multe scene impresionante. N-aş şti să aleg una anume. Fiecaruia ne raman in minte alte scene, in functie de sensibilitatea, de educatia cinematografica si de privirea fiecaruia. Există, de pildă, o scenă filmată din spate, în care o vedem pe una dintre fete îngenuncheată, ca pentru rugăciune, şi treptat umerii îi sunt scuturaţi de hohote de plâns. Nu vedem lacrimi, zbucium, disperare, nu-i vedem faţa. E o scenă statica şi sobră, aproape ascetică.

Remarcabil în filmul lui Cristi Mungiu e că a rezistat tentaţiei de a se dezlănţui în patetisme şi efecte emoţionale facile, deşi subiectul s-ar fi pretat la orice îngroşari de contururi. Din acest punct de vedere, mie mi se pare un film mai bun decât 432. Sper să ia premiu la Cannes!".