Articole Au voleur

Un bărbat și o femeie fug de poliție. Ajung pe o barcă, plutind departe, spre inima pădurii. Care este fondul acestei experiențe?

Coborând de-a lungul râului, Bruno și Isabelle se întorc spre ei înșiși, până când ajung la ceva primitiv, ceva primar, ceva copilăresc. Orice noțiune a timpului dispare, joaca și realitatea se întrepătrund, pentru a lăsa loc unui prezent veșnic. Trăiesc experineța unei libertăți fără limite, unde nu mai există trecut sau perspectivă. Nu mă refer la un paradis pierdut, ci mai degrabă la o experiență care există, potențial, în fiecare dintre noi, o experiență care trebuie doar redescoperită. Dincolo de aceste argumente, mă interesează cuplul în sine, acest cuplu anume. Cum Bruno o inițiază pe Isabelle în ceea ce privește prezentul, cum Isabelle îi oferă energia ei și dorința de fericire. Dar această stare de grație își atinge, în mod inevitabil, limitele. Probabil mai mult decât Bruno, Isabelle este conștientă că niciun cuplu nu poate exista independent. Nu am o viziune romantică asupra dragostei, în niciun caz.

Pentru mine, este important să rămân cu capul pe umeri! (râde). Când am căutat locațiile, l-am dus pe Laurent Desmet, directorul de imagine al filmului, în acea pădure. Laurent a numit-o pădurea Brigadoon, ca referință la filmul lui Minnelli, în care săteni dintr-un alt timp reapar la fiecare 100 de ani. În acel film, două lumi, două linii temporale co-există în același loc. Același lucru se întâmplă și în O viață reală: Bruno și Isabelle descoperă o nouă dimensiune temporală.

Cine sunt Bruno și Isabelle?

Isabelle și Bruno trăiesc la marginea societății noastre, în care oamenii se poartă ca și cum ar fi încă posibil să crezi în progres și în dezvoltare economică. Locuiesc la periferia unui orășel, într-un fel de zonă urbană dezafectată, unde nimeni nu se oprește niciodată, unde trenurile trec fără să încetinească, unde traficul continuu al autostrăzii îi duce pe oameni mereu în alte direcții. Relația primară a lui Bruno cu lumea este de a lua. S-a dedicat încercării de a deveni invizibil. Intră cu încredere în case de oameni bogați datorită experienței pe care o are. Răspunsul său la traiul într-o zonă neglijată economic este de a fura, nu pentru a se îmbogăți, ci pentru a supraviețui. Epuizat, a ajuns în punctul în care viața lui nu e nimic mai mult decât o reiterare sterilă. Isabelle se găsește în aceeași situație. Nu mai poate simți altceva decât plictiseală și extenuare. Predă germană, dar fiind doar o suplinitoare - un rol de umplutură, niciodată permanent - rămâne detașată de societate. Ceea ce se întâmplă între ei nu are nimic de-a face cu clasica poveste a doamnei și a hoțului. Deși a mers la universitate, Isabelle provine din același mediu ca și Bruno. Amândoi au găsit, mai mult sau mai puțin, o scăpare nobilă, unul deprinzând arta furatului, celălalt adoptând o limbă străină. Am vrut ca Isabelle să predea germana pentru că este o limbă respinsă adesea de elevii de gimnaziu. Este o lume necunoscută menită să fie descoperită, atracția unui 'altundeva' pe care încearcă să-l transmită elevilor ei. Lucru nobil, dar Bruno și Isabelle se învârt în continuare în cerc în cuștile lor, la fel ca pantera din textul lui Rilke pe care Isabelle li-l citește elevilor. Poetul a obervat acest animal lipsit de libertate în 1902, la Grădina botanică din Paris. Energia celor doi este comprimată, sufocată de pereți strâmți.

Cum ai conceput prima parte a filmului ca să ia o întorsătură atât de neașteptată?

Structura sa urmărește mai degrabă un tipar muzical, decât unul dramatic. Conține teme care vin una în continuarea celeilalte, care funcționează ca ecouri și care sugerează o tensiune înăbușită care nu poate duce decât la o ruptură violentă. Ilustrez o lume statică, trezită brusc de dorință. Un lanț de evenimente, dintre care se remarcă fuga de poliție, îi forțează pe Bruno și Isabelle să fugă. Dar este mai degrabă dorința lor tot mai mare de nou, precum și actracția lor reciprocă, ceea ce îi împinge să treacă în țara oglinzilor. Singura lor posibilitate de a supraviețui este să respingă totul. Acesta este momentul hotărâtor: o diversiune, o răscruce de drumuri, o fugă.

Filmul se ascunde tot timpul, nu poate fi catalogat. La care gen crezi că se raportează cel mai mult?

Scenariul poate da impresia de film întunecat fără ieșire. În timpul filmărilor, am căutat tot timpul emoții stăpânite, pentru a contra-balansa elementele dramatice. În timpul casting-ului, am simțit că instinctele lui Florence Loiret Caille, eleganța subtilă a lui Jacques Nolot și prezența fizică compleșitoare a lui Guillaume Depardieu vor împiedica orice nenorocire superficială, ținîndu-mi personajele la o distanță potrivită.

Personajele din film își poartă propria disperare cu entuziasm și rămân pline de viață până la capăt. Asta e tot ceea contează. Pentru O viață reală, m-am gândit mult la filmele noir clasice: They Live by Night al lui Nicholas Ray, High Sierra al lui Raoul Walsh, în care un cuplu de fugari se adâncește tot mai mult în sălbăticie. Am ținut cont și de Badlands al lui Terence Malick, cu toate că personajele mele sunt mai mari ca vârstă și fuga lor e mai lipsită de violență. Maturitatea este un element-cheie al filmului. Fără îndoială, Isabelle și Bruno au fost furioși și excesivi în tinerețe, dar acum se găsesc într-o stare după furie, după deziluzie, deși nu au devenit cinici. În cele din urmă am păstrat doar scheletul filmului noir: hoți, spargeri, polițiști, o urmărire cu mașini. Nu simt nevoia să mă raportez la un gen anume. Trebuie să-ți creezi propriul limbaj, indiferent de genuri. Aș putea spune că O viață reală este un film noir luminos.

Ai făcut niște alegeri originale în ceea ce privește musica.

Am vrut să pornesc de la originile muzicii folk, adică de la muzica americană cu accente primitive și de protest împotriva stabilimentului. I-am pus lui Frank Beauvais, consultantul meu muzical, "Grassy grass grass" al lui Woody Gunthrie. Această melodie subliniază momentul hotărâtor al filmului, fuga într-o altă lume. După ce a citit scenariul. Frank a pregătit o selecție de câteva sute de melodii, variind de la incantări tradiționale la muzică rock, străbătând mai multe continente. La fel ca și personajele, muzica se întoarce în timp, de la contemporar la primitiv, precum percuția algeriană și incantările pigmeilor. În partea urbană a filmului muzica este narativă, este muzica ce se aude în locurile frecventate de personaje; în pădure avem muzica interioară a lui Bruno și Isabelle, care poate fi în sfârșit auzită. Este muzica cuplului care se inventează.

Ai fost conștientă, în timpul filmărilor, de blîndețea stranie pe care o emană filmul?

Presupun că acesta poate fi un fel de a privi lucrurile. Atmosfera de pe platou poate fi uneori foarte tensionată. Când m-am uitat la material, am fost suprinsă să găsesc acea pace pe care o căutam. Profunzimea interpretării lui Florence și subtilitatea ei m-au ajutat foarte mult. Cât despre Guillaume, i-am cerut să se lase în voia luminii, a pădurii, să se abandoneze. Discuțiile noastre aduceau uneori a meciuri de box, dar semnasem amândoi un pact de încredere reciprocă. Ne-a făcut bine în egală măsură. Guillaume era pradă contradicțiilor, încet și rapid, rău și blând, haotic și precis. Am vrut să găsim o armonie pentru noi trei. A fost probabil mai greu pentru Guillaume să obțină asta, dar a făcut-o într-un final. Armonie și discordie... Discutam mult în termeni muzicali când pregăteam o scenă. Guillaume cita Teoria Armoniei a lui Schoenberg, apoi începea imediat să fredoneze un cântec franțuzesc.

Este finalul filmului lăsat deschis pentru a ne tulbura și mai mult?

Încă de la început, mintea mea a refuzat să facă o alegere. Bruno este rănit, la pământ, poliția se apropie, dar am vrut un sentiment care să transmită o forță vitală puternică. De multe ori de-a lungul filmului se aude un fluierat. Asemenea unui avertisment indian dintr-un western care înseamnă "Pericol! Fugi!" Când Bruno fluieră la final, o invită pe Isabelle să continue călătoria, să întrețină mișcarea. Trebuie să se despartă, deoarece nu se poate renunța la viață și libertate. Dorința de a trăi este esențială. Isabelle nu va mai fi niciodată aceeași. Va purta haina pe care Bruno nu și-a dat-o niciodată jos până acum: îi cedează mantia provocării la libertate. Pentru Bruno, ca om liber, eliberat de regulile societății, a muri sau a supraviețui în închisoare este unul și același lucru: pentru el, s-a terminat. Cu toate acestea, după cum spune chiar el în film, "e parte din joc". Moartea lui Guillaume Depardieu conferă inevitabil o interpretare nefericită finalului filmului.
Guillaume era foarte atașat de ideea că moartea lui Bruno poate comunica o anumită concepție a libertății și a rebeliunii împotriva ordinii stabilite. A vrut întotdeauna să întruchipeze un anume fel de rebeliune, cea care nu capitulează niciodată, cea care lasă ceva în urmă. Sper că acesta este cazul.