Întrucât filmele lui Şerban Creangă ("Căldura", 1969, şi "Aşteptarea", 1970) nu prea aveau trecere la marele public, pentru cei mai mulţi dintre noi Vladimir Găitan s-a făcut cunoscut prin "Athos", tânărul ilegalist care, împreună cu "Ţiparul" (George Mihăiţă) şi "Unchiul George" (Liane Birenberg), sub coordonarea "Profesorului" (George Constantin), se ocupa de postul clandestin de radio Muntenia-1, în serialul de televiziune "Urmărirea" (1971, Radu Gabrea) - care, ce-i drept, ne cam enerva, căci venise imediat după popularul "The Untouchables", cu Robert Stack în rolul lui Elliott Ness, şi-n plus iar ne bătea la cap cu lupta comuniştilor pentru a pregăti "actul istoric de la 23 August".
Rolurile celor trei tineri actori erau convenţionale, şi poate i-ar fi lăsat să treacă neobservaţi, dacă în acelaşi timp nu survenea evenimentul cinematografic "Reconstituirea" - adevărată carte de vizită pentru Vladimir Găitan şi George Mihăiţă, care avea să le înrâurească fast şi definitiv destinul artistic.
Sub îndrumarea lui Lucian Pintilie, Găitan şi Mihăiţă le-au dat viaţă neuitaţilor Ripu şi Vuică, întipărind pe peliculă cele două personaje antologice, cu vitalitatea şi candoarea lor umilite de autorităţile tălâmbe ale unui regim criminal care-şi aroga demagogic veleităţi "educative", transformând poporul român în "populaţie", în acea masă gregară şi amorfă care se revarsă din stadion, pentru a fi confruntată cu privirea neiertătoare a lui Duţu Găitan din stop-cadrul final...
Pe vremea aceea, Duţu, născut în 2 februarie 1947 la Suceava, era încă student la I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale", după care s-a angajat în Teatrul de Comedie, cu care avea să se marieze întreaga lui carieră scenică. În orice caz, consacrarea fulminantă din "Reconstituirea" l-a propulsat pe loc printre actorii cei mai solicitaţi de către cineaşti. Chiar dacă rolul imediat următor, deşi titular, a rămas nesemnificativ - eroul din "Săgeata căpitanului Ion" (1972, Aurel Miheleş), o ecranizare searbădă după popularul roman istoric de aventuri al lui Alexandru Mitru - imediat după aceea a urmat sensibilul "Întoarcerea lui Magellan" (1973, Cristiana Nicolae), unde Vladimir Găitan şi Mihaela Marinescu formau un cuplu cuceritor (şi sfâşietor, prin destinul tragic al eroinei).
Imediat a intrat şi în vizorul lui Sergiu Nicolaescu, alături de care a început o colaborare pe termen... nelimitat (căci încă mai continuă), jalonată de roluri ca inginerul Andrei Jercan ("Zile fierbinţi", 1975), locotenentul de miliţie Ştefan Vlahu ("Accident", 1975 - portret credibil şi tuşant al unui miliţian "uman", tată a două gemene nou-născute, care nu ezită să-şi pericliteze în chip necugetat viaţa în misiune - ce-i drept, puştimea aplauda momentul când George Mihăiţă dă cu maşina peste el, dar numai în virtutea "simpatiei" pentru miliţieni!), sublocotenentul Arthur Hartell ("Războiul Independenţei", 1977, şi "Pentru patrie", 1978), "Nea Mărin Miliardar" (1979), "Mihail, câine de circ" (1979), locotenentul Tudor Gheorghiu ("Ultima noapte de dragoste", 1980 - ecranizare discutabilă după romanul lui Camil Petrescu, ceea ce însă nu-l împiedica pe Duţu să fie convingător şi emoţionant cu discreţie pe tot parcursul destinului tragic al protagonistului), "Duelul" (1981), "Wilhelm Cuceritorul" (1982), sau Petre din "Întâlnirea" (1982). Atât cât îi mai permitea timpul, printre numeroasele filme ale lui Sergiu, a mai lucrat cu Doru Năstase ("Pe aici nu se trece", 1975 şi "Vlad Ţepeş", 1979), cu George Cornea ("Din nou împreună", 1978 - unde, în rolul inginerului agronom Vlad Mateescu, reuşea să ironizeze fin poncifele genului de filme ceapist-festiviste, inclusiv prin amuzanta replică leit-motiv "Mona, mulge vaca!" pe care i-o tot servea Dragăi Olteanu-Matei), sau cu Geo Saizescu ("Şantaj", 1982).
Aşa cum spuneam, colaborarea cu Sergiu Nicolaescu a continuat susţinut, în 1985 oferindu-ne prilejul de a ne cunoaşte, printre exploziile de la "Noi, cei din linia întâi", unde juca rolul locotenentului Bodnarenko - o concesie adusă miticei "frăţii de arme româno-sovietice" (de care Sergiu s-a şi dezis ulterior, eliminând după 1989 secvenţele respective din film), fără însă ca Duţu să-şi abordeze rolul cu mai puţină seriozitate şi credinţă ca întotdeauna. Am descoperit cu acel prilej un profesionist comunicativ şi modest, căruia popularitatea pe deplin meritată nu-i ştirbise cu nimic omenia şi bunul-simţ. Un rol de conţinut i-a oferit Alexandru Tatos, în "Întunecare" (1985, după romanul lui Cezar Petrescu), iar după Revoluţie l-a descoperit în sfârşit şi Dan Piţa, distribuindu-l în "Omul zilei" (1997) şi "Femeia visurilor" (2005).
În condiţiile primului deceniu post-decembrist, când filmul românesc băltea lamentabil, precum şi după apariţia Noii Generaţii, care din păcate cam ocoleşte o mare parte din bunii actori consacraţi înainte de 1989, Duţu Găitan n-a ezitat să se orienteze spre serialele de televiziune. A început cu "Roberta" (2000, Valentin Hotea), căruia i-au urmat "Căsătorie imposibilă" (2004, Silviu Jicman), "Daria, iubirea mea" (2006, Alex Fotea), "Soare pentru doi" (2007, George Mihăiţă), Vasile Leonte din "Cu un pas înainte" (2007, Alex Berceau, Bogdan Tiberiu Dumitrescu, Jesús del Cerro şi Virgil Nicolaescu), sau profesorul Toma din "Inimă de ţigan" (2007, Alexandru Fotea şi Iura Luncaşu), "Regina" (2008, Iura Luncaşu, Alex Fotea, Laurenţiu Maronese) şi "State de România" (2009, Iura Luncaşu). Despre toate aceste roluri, Duţu precizează că "telenovela nu înseamnă un rabat de la calitate, ci un joc mai pasional, ca să nu zic chiar puţin pătimaş..."
Inevitabil, în tot acest timp, Sergiu Nicolaescu n-a încetat să-l folosească. După "Mircea" (1989) şi "Coroana de foc" (1990), l-a distribuit în "Oglinda" (1993), "Triunghiul Morţii" (1999), "15" (2005), "Supravieţuitorul" (2008) şi, în fine, medicul şpăgar Horia Vrabete, din "Poker" (2010), ecranizare a piesei omonime de Adrian Lustig, pusă în scenă de regretatul Alexandru Tocilescu la Teatrul de Comedie. Aşa cum am arătat şi la momentul respectiv, era un caz tipic în care o distribuţie inspirată salva atât cât se putea din spectacolul scenic şi cel cinematografic.
Cu bogata sa experienţă şi dezinvoltura mereu proaspătă, Duţu compunea fără ostentaţie arhetipul arivistului corupt, de-a dreptul simpatic la prima vedere, în contrast cu venalitatea de fond. S-a remarcat aici faptul că, în viaţa de zi cu zi, medicii îi sunt foarte apropiaţi şi dragi (inclusiv prin faptul că problemele de sănătate îl aduc tot mai des în preajma lor - suferind chiar un infarct în timpul filmărilor), ceea ce l-a ajutat să-şi umanizeze peronajul, conturându-i o complexitate care-l scoate în evidenţă din tripleta ticăloşilor. Oricând deschis spre observaţiile critice (mai ales că autoexigenţa nu l-a părăsit niciodată), Duţu recunoaşte şi chiar detaliază din perspectivă profesională limitele rolului, ajungând şi la o relaţie interesantă cu începuturile sale: neprihăniţii Athos şi Ripu. Constată cu tristeţe că personajele din "Reconstituirea" sunt încă foarte actuale - dar nu tinerii, ci nemernicii maturi, interpretaţi acolo de marii George Constantin şi Ernest Maftei, pe care acum îi regăseşte pe undeva în rolurile jucate de el şi Val Teodosiu.
În ceea ce-l priveşte, se simte cel mai apropiat de Profesorul Paveliu al lui Emil Botta şi, privind acest arc peste timp, îşi spune că, “la cei şaizeci şi cinci de ani ai săi, Vladimir Găitan stabileşte aproape incoştient legătura, o legătură frumoasă, datorată întâmplării - pentru că un scenariu este o întâmplare, o întâlnire fericită”. Şi încheie cu concluzia că, din păcate, în toţi aceşti ani nu prea s-a întâmplat nimic: personajele mature din "Reconstituirea" seamănă la indigo cu cele din "Poker", există printre noi şi trebuie să ni le asumăm.
Părerea ta
Spune-ţi părerea