Nu a opta nominalizare la Oscar pentru Peter O'Toole trebuie sa fie principalul atu care v-ar putea atrage spre marele ecran la ora cand se prezinta Venus. Si nici aspectele socante ale acestei cvasipovesti de cvasidragoste dintre un septuagenar si o tinerica. Regizorul Roger Michell reuseste sa demonteze socantul cu indemanare, astfel incat acesta devine firesc, transformand "Venus" intr-un indrumar al batranetii si-al tineretii deopotriva.
Maurice (Peter O'Toole) si Ian (Leslie Philips) sunt doi batrani actori, nici celebri, dar nici total necunoscuti, care-si duc vietile tihnit, luptandu-se cu problemele varstei. Existentele le sunt date peste cap de sosirea lui Jessie (Jodie Whittaker), tanara nepoata a lui Ian, care vine la Londra pentru a scapa de un trecut dureros si pentru a se afirma pe podiumurile de moda. Daca pe Ian prezenta prea zburdalnica a pustoaicei il scoate din sarite, pe Maurice ea il face sa revina la viata si sa-si scotoceasca in prafuita tolba de cuceritor pentru a mai gusta, cat mai poate, din farmecele tineretii. Atractia nu este unilaterala: si Jessie simte farmecul batranului si este atrasa de experienta lui, cunostintele sale, sentimentul de siguranta pe care i-l da.
Cu Maurice si Jessie, Michell prezinta o lupta intre doi adversari redutabili. Posesori ai unor arme reciproc letale, unul al experientei si-al tuturor instrumentelor seductiei, celalalt al tineretii si-al energiei, "Venus" este un camp de batalie caruia amandoi i se dedica initial cu reticenta, apoi fara ezitare, exhibandu-si in acelasi timp si zonele slabe: batranetea si lipsa de experienta, blazarea si naivitatea.
Dar Venus este mai degraba un film despre ce ramane dupa ce anii trec si fura frumusete, sanatate, energie, si lasa in urma un schelet ravasit, bantuit de betesuguri, dar cu toate acestea razvratit impotriva sfarsitului inevitabil. Michell nu ne menajeaza deloc in ceea ce priveste prabusirea fizica a batranetii. Adeptul scenelor initiale puternice (vezi cea din "Enduring Love"), care dau tonul intregului film, regizorul incepe cu un medicament amar: Ian si Maurice stau in cafeneaua favorita si-si iau pumnul de pastile, invitandu-se, tachinandu-se, recomandandu-si pilule verzi ("sunt atat de bune!"), albastre ("dementiale!"), rosii ("oh!"), intr-o scena aproape grotesca. Despre fizicul decrepit al lui O'Toole s-au scris multe, iar Michell il integreaza perfect in poveste, alaturi de Vanessa Redgrave, superba si aproape de nerecunoscut in rolul fostei sotii a actorului, doborata si ea de varsta, intelepciune si reumatisme.
Cu toate acestea, "Venus" nu este un film despre batranete, ci despre viata (desi unul dintre protagonisti e la sfarsitul ei, iar celalalt a gustat din ea intr-un mod bizar, care ar da lacrimile unui asistent social), dorinta (tocita, dar vie la primul, navalnica, dar indiferenta la celalalt) si paseste intr-un teritoriu in care diferentele nu mai au importanta, pentru ca asemanarile devin mai importante decat ele.
Film perfect distribuit, "Venus" este dovada clara a talentului lui Roger Michell de a aduce pe marele ecran povesti de dragoste neverosimile, fara sorti de izbanda. Dupa "Notting Hill" (ea - Julia Roberts, star de cinema, el - Hugh Grant, vanzator de carti), "Enduring Love" (el - Daniel Craig, profesor universitar, el - Rhys Ifans, psihopat indragostit de cine nu trebuie), "The Mother" (ea - Anne Reid, indragostita de el - Daniel Craig, iubitul fiicei sale), iata inca o poveste de dragoste lipsita de sanse, intre ramolitul Maurice si navalnica, dar naiva si prostuta Jessie.
Cu titlul inspirat de unul dintre cele doua nuduri care au supravietuit Inchizitiei spaniole a secolului XVII, La Venus del Espejo de Velásquez, filmul lui Michell este departe de a fi pe atat de socant pe cat ar sugera un scurt sinopsis. Peter O'Toole este magnific in rolul batranului crai readus la viata de energica prezenta a lui Jessie, iar Jodie Whittaker, aflata la primul ei rol, iti inspira exact ce trebuie: un amestec de dispret si superioritate, dar apoi caldura si compasiune pentru existenta ei lipsita de puncte de reper, care-si afla in Maurice un mentor si o referinta.
"Venus" este reflexia in oglinda a tabloului lui Velásquez (usor modificat in afisul filmului, pentru a sugera comicul amar al acestei povesti de dragoste improprii). Foarte comentat de experti, tabloul infatiseaza in oglinda in care se reflecta Venus imaginea unei femei mai in varsta, incercand probabil sa sugereze vanitatea, dar si vremelnicia frumusetii. Iar dimensiunea fetei reflectate, substantial mai mare decat ar fi fost in realitate, ca si pozitionarea oglinzii, care ar trebui sa reflecte o alta parte a corpului zeitei, sugereaza lejera isterie, explozivul bucatilor refractare de puzzle care sunt punctul de pornire al scenariului lui Hanif Kureishi ("The Mother", "Intimacy", "My Beautiful Laundrette"). Pentru ca filmul distorsioneaza cu entuziasm componentele unei relatii de dragoste, ingroasa si reduce, revolutioneaza si rasuceste, devenind un Picasso amoros, in care perspectivele celor cateva personaje principale se chinuie sa se imbuce perfect, nu reusesc si se darama, imprastiindu-se zglobiu intr-o gramada absurda din care nu se mai poate ghici decat o imensa dragoste de viata. A se vedea cu sufletul deshis.
