Lucian Pintilie la 76 de ani

Ce să fie, ce să fie?
Oare-i mit, legendă vie?
Ba! E însuşi PINTILIE!
Adevăr grăieşte stihul - Lucian Pintilie e cu siguranţă regizorul român care îmbină cel mai paradoxal conceptele mitice şi legendare.

Pe tot parcursul anilor '80 (cel mai negru deceniu al regimului comunist în România, şi unul dintre cele mai cumplite ale întregii noastre istorii), universul cultural autohton (în sens autentic - deci neoficial) era dominat de misterul notoriului film încuiat în seif, "D'ale carnavalului". Actorii care jucaseră varii roluri povesteau cele mai năstruşnice peripeţii. Câteva fragmente de scenariu, fascinante, fuseseră publicate în "Contemporanul", şi se zvonea că Ciulei decretase scriptul "o capodoperă". Chiar dacă produsul finit şi eliberat, ajuns în reţeaua de distribuţei la mai puţin de un an după Revoluţie, sub titlul "De ce trag clopotele, Mitică?", s-a vădit discutabil la nivelul coeziunii, al stăpânirii limbajului cinematografic şi al maturităţii de atitudine auctorială, nu i se poate contesta existenţa câtorva secvenţe de o mare forţă expresivă, şi o galerie de personaje inoubliabile, începând cu acel halucinant de grobian Pampon al lui Victor Rebengiuc.
Dar acest lucru e tipic pentru perpetuul copil-minune al regiei româneşti, ale cărui filme şi montări teatrale au iscat în majoritatea cazurilor cele mai aprinse controverse. Născut în 9 noiembrie, 1933, la Tarutina (în sudul Basarabiei, teritoriu înstrăinat şi inclus azi, arbitrar, în Ucraina), Lucian Pintilie a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinemagografică "Ion Luca Caragiale" din Bucureşti, lansându-se apoi impetuos pe scena Teatrului Lucia Sturdza Bulandra, port-drapelul înaltei ţinute, al rafinamentului şi al autoexigenţei în arta dramatică românească.

Dintre montările sale în acel prim deceniu şi ceva de carieră, au rămas întipărite în memoria noastră culturală "Copiii soarelui" (1961), "Proştii sub clar de lună" (1962), "Cezar şi Cleopatra" (1963), "Biedermann şi incendiatorii" (1964), "Inima mea e pe înălţimi" (1964), "Livada cu vişini" (1967) şi, mai ales, "D'ale carnavalului" (1966), una dintre cele mai revoluţionare viziuni scenice asupra lui Caragiale, inclusiv prim magistralul tandem Pampon-Crăcănel în interpretarea genialilor Toma Caragiu şi Marin Moraru - evident, în spectacol putându-se recunoaşte, pentru orice ochi exersat, germenii deocamdată ponderaţi ai teribilistei transpuneri cinematografice de mai târziu.
Oricum, cel mai senzaţional rămâne "Revizorul"1 lui Gogol (1972), care rima atât de perfect cu realităţile imposturii şi ale poltroneriei comuniste, încât a fost interzis de politrucii regimului după numai trei reprezentaţii. În condiţii normale (desigur, conform concepţiei de "normalitate" în acceptul acelei epoci), Lucian Pintilie ar fi fost cel puţin pus la index, dacă nu chiar închis pentru cine ştie ce vină măsluită - dar Ceauşescu tocmai atunci mima o oareşicare "deschidere", un soi de "dezgheţ", mă-nţelegi, aşa că tovarăşului Pintilie i s-a explicat prieteneşte că decât noi să ne certăm, mai bine-n străinătate să montăm, aşa că poftiţi dumneavoastră un paşaport şi s-auzim numai de bine (adică nu, că asta-i de la Şopârliţa Liberă...) Aşa se face că vulcanicul om de teatru a aterizat la Paris, pe scena prestigiosului Théâtre de Ville, unde pe lângă o reluare cu "Biederman şi incendiatorii" într-o nouă viziune (1976), a muşcat sănătos din Cehov ("Pescăruşul", 1975; "Trei surori", 1979), Gorki ("Cei din urmă",1978; "Azilul de noapte", 1983), Ibsen ("Raţa sălbatică", 1981), Strindberg ("Dansul morţii", 1990), Luigi Pirandello ("Astă seară se improvizează", 1987), Eugen Ionescu ("Jacques sau supunerea" şi "Viitorul e în ouă", 1977), "Arden din Kent" (atribuită lui Shakespeare, 1984), "Trebuie să trecem prin nori", şi altele.

Totuşi, cel mai mare impact l-a avut celebrul spectacol cu "Turandot" (Théâtre National de Chaillot, 1974), cu şocanta sa distribuţie compusă numai din pitici. Mai târziu, în anii '80, Pintilie a mai lucrat şi în S.U.A., la Guthrie Theater din Minneapolis - unde a reluat "Pescăruşul" (1983), "Tartuffe" (1984), şi "Raţa sălbatică" (1988) - precum şi la Arena Stage, Washington D.C., cu "Tartuffe" (1985), "Raţa sălbatică" (1986) şi "Livada cu vişini" (1988).
Din bogatul său curriculum vitale nu lipsesc nici spectacolele de operă: "Orestia" (Avignon, 1979), "Flautul fermecat" (Aix-en-Provence, 1980, reluat şi la Lyon, Nisa şi Torino), sau, la Welsh Opera din Cardiff "Rigoletto" (1985) şi "Carmen" (1986 - reluat şi la Vancouver).
De asemenea, s-a ilustrat şi ca autor, publicându-şi patru scenarii (chiar sub acest titlu) la Albatros, în 1992, urmate de autobiografia "Bric-a-brac" (2003, Humanitas) şi volumele "Pompa de morfină" şi "Capul de zimbru" (2005, Liternet - de unde se pot downloada gratuit).
Cum bine se ştie, pe lângă toată această prestigioasă carieră scenică şi, tangenţial, publicistică, Lucian Pintilie şi-a încercat mâna şi în cinema. Cele câteva filme ale sale postdecembriste au stârnit fulminante controverse, admiratorii lor lăsându-se seduşi de aşa-zisa "lipsă de inhibiţii", violenţa imageriei şi viziunile critice de un pesimism brut, iar adevrsarii reproşându-le infantilismul întârziat, teribilismul exhibiţionist, voyeurismul personal, cabotinăria violentă, gratuitatea, incoerenţa şi amatorismul (eventual cu excepţia producţiei "O vară de neuitat", unde Kristin Scott Thomas reuşeşte un rol remarcabil, integrat într-un discurs cinematografic nu lipsit de bun-simţ şi coeziune).

Problema acestei perioade finale din creaţia filmică a artistului subzistă în inerţia ambiţiei sale de a şoca neapărat, musai şi cu orice preţ nişte spectatori care nu mai prea sunt susceptibili la şocuri exterioare, după ce au lăsat cam de multişor în urmă chingile edulcorat-spălătoare-pe-creieri ale fixismelor ceauşiste, astfel că spectacolul de Grang Guignol însăilat exclusiv în acest scop îşi pierde până şi suportul conjunctural.
Din fericire, Lucian Pintilie rămâne nemuritor în istoria culturii şi a artei cinematografice româneşti prin faimosul "Reconstituirea", un film neaşteptat de îndrăzneţ, chiar şi pentru acea atmosferă de iluzoriu respiro al anului când a fost realizat - 1968. Cu toate pastişele din Şcoala Cehoslovacă, secţiunea mediană trenantă şi teatralismul ostentativ al multor încadraturi, "Reconstituirea" merită cele mai sincere laude pentru secvenţele de început şi final, de o percutanţă rară, şi mai ales delirantul personaj al miliţianului-profesor-de-film construit de regretatul Bădie Ernest Maftei.
Şi totuşi, deşi mulţi s-ar putea arăta surprinşi de o asemenea opţiune, îmi menţin convingerea că adevărata capodoperă a lui Lucian Pinilie rămâne filmul său de debut, "Duminică la ora şase" (1965), o operă de o rotunjime, omogenitate şi cursivitate remarcabile, dublate de o mare expresivitate a imaginii, un ton satiric ponderat, încă nepervertit de excesele de mai târziu - şi, desigur, interpretările fine şi nuanţate ale lui Dan Nuţu şi Irina Petrescu. Dacă înlăturăm tot restul, şi păstrăm numai "Duminică la ora şase", ţinându-şi alături, de mână, ca pe o soră mai mică, "Reconstituirea", avem de-a face realmente cu un mare artist al
ecranului - un doar un nemuritor copil teribil, cum în mod fortuit se subînţelege şi din remarca de o profundă tandreţe, dublată de un umor irezistibil, a regretatei sale soţii, marea actriţă Clody Bertola:
"Primul meu soţ [Ştefan Constantinescu] mi-a fost ca un tată...
"Al doilea, Liviu [Ciulei] mi-a fost un adevărat frate...
"Pe Lucian [Pintilie] îl iubesc ca pe copilul meu...
...Ce-oi fi făcut, de nu m-a învrednicit şi pe mine Dumnezeu cu un bărbat?!?"