Kirsten Dunst: "Filmul pare străin, nepământean"

În Melancholia se renunţă la naraţiunea clasică pentru a se face un poem vizual, într-o succesiune de imagini care te fac să trăieşti o experienţă cinematografică nouă. Filmul are premiera în România pe 30 septembrie (şi o avanpremieră pe 23 septembrie la nou-înfiinţatul Grand Cinema Digiplex), iar Cinemagia a stat de vorbă cu protagonista filmului, Kirsten Dunst, cea care în luna mai lua la Cannes premiul pentru interpretare.

Dacă Terrence Malick în The Tree of Life propunea la Festivalul de Film de la Cannes o întoarcere la originile Universului, iată că Lars von Trier ne arată extincţia Planetei Pământ, metoda aleasă fiind a macrocosmosului în care atenţia e asupra microuniversului. Von Trier ne aduce sfârşitul lumii în manieră europeană. Apocalipsa nu mai e ca la Hollywood, o dramă colectivă, mediatizată, o isterie generală, viziunea e intimistă - o singură familie în faţa acestei drame. Această abordare te atinge mai mult decât
orice film pe aceeaşi temă.

Dintre regizorii care au intrat anul acesta în competiţie la Cannes, von Trier are o abordare unică. Poate e cel mai extravagant regizor. Cum a fost să lucrezi cu el?
Mie Lars mi-a dat cea mai mare libertate. E un lucru foarte eliberator. Pur şi simplu facem repetiţie, apoi încep filmările şi gata, îţi joci rolul şi camera te urmăreşte. Asta poate fi intimidant la început. Şi totul se trage pe casetă. Şi nu-ţi dai seama ce se petrece, pentru că totul e autentic, lui nu-i place jocul căutat. Totul pare foarte real.
   
Unele din experienţele din film sunt inspirate din experienţa de viaţă, von Trier este foarte sensibil la tot ce se întâmplă în jur...
E unul din regizorii de artă care au şi o intuiţie feminină. Este aşa de sensibil, încât lucrează mai bine cu femeile. Este înconjurat de femei, aşa că poate este şi răsfăţat.

Vorbeşte-ne despre cele două teme ale filmului: melancolia şi sfârşitul lumii.
Nu mi-e frică de sfârşitul lumii. M-am gândit mai degrabă la propriul meu sfârşit, nu la sfârşitul lumii. Care ba e săptămâna aceasta, ba se amână vreo doi ani...

Ce te-a inspirat cel mai mult pentru acest rol?
La început a fost scenariul. Eu discut fiecare scenariu cu regizorul, iar cu Lars am discutat foarte îndeaproape. Şi când depui atâta muncă în acest gen de "terapie cu personaje" simţi că e cel mai important lucru, asta creează emoţia filmului. E multă poezie şi în scenariu, tot ce evocă felurite emoţii. Însă odată ce ajungi pe platou, cel mai important e să fii prezentă în scenă. Noi am avut o echipă cu care a fost o plăcere să lucrezi.
 
I-aţi văzut filmele de până acum?
Breaking the Waves. Cred că e filmul meu preferat, îmi place cum joacă Emily şi Stellan Skarsgaard, e un actor aşa frumos. E intimidant când lucrezi cu actori pe care îi admiri. Charlotte Rambling e una din actriţele mele prefera. Şi mai joacă şi rolul mamei mele în film.

Ce ai învăţat de la Lars?
E atât de bun în a potrivi oameni cu aceeaşi chimie. Atunci când cooptează actori în care are încredere.
   
La Antichrist von Trier era foarte deprimat. Era mai binedispus de data asta la filmări?
Da, era foarte bine. Şi cei din jurul lui, pentru că lucrează cu aceeaşi echipă tot timpul. Ceea ce e interesant este că Charlotte avea puterea să joace un asemenea rol, iar Lars a acceptat, în fragilitatea lui, să regizeze. Filmul în care am jucat a avut şi el vibraţie, dar mai pozitivă.

Ai învăţat ceva despre tine însăţi din rolul acesta? Te-a schimbat cu ceva rolul?
În termenii de mod în care joc. Cum mă eliberez pe mine însămi într-un fel, şi instrumentele noi cu care jonglez. Sau tonul pe care lucrez, toată lumea e plină de respect. Cred că este treaba mea ca actriţă să va transmit sentimente. Şi îmi pasă, ca şi actor, care sunt sentimentele mele proprii, care se combină pe ecran.Trebuie să fiu onestă şi să mă confrunt cu diversele situaţii. Pentru mine e plăcut, e ceva cathartic, e o cale de descărcare. E un proces dificil, epuizant... Dar este o epuizare bună.

 În ce filme vrei să mai joci?
 Aş vrea să joc într-o comedie, eventual cu Jim Carey.

 Ai planificat filmul?
 Nu, cel puţin nu până ieri noapte.
 
Rolurile clasice pentru femei sunt romantice, nu întunecate. Cum ar trebui schimbate rolurile astea pentru ca să devină cu adevărat bune?
Sunt şi roluri bune. Dar de obicei bărbaţii regizori scriu despre sentimentele lor şi le cer femeilor să joace în film după sentimentele acestea. E vorba de roluri ca al lui Charlotte în Antichrist şi al meu din acest film. Însă Lars a reuşit să combine poezia şi caracterul întunecat într-un mod reuşit.

 Îţi place ca filmele tale să concureze în festivaluri?
Da, mai ales dacă ele câştigă! Şi întotdeauna voi fi judecată după ceilalţi actori, însă nu e ceva la care să mă gândesc, ceva să mă emoţioneze: "Doamne, ce zic ceilalţi."

Când ai văzut prima dată Melancholia? Poţi să-l judeci acum?
În februarie. Cred că e un film bun, dar mi-e dificil să mă urmăresc pe mine însămi atâta timp. Ca şi cum ai privi obsesiv propria fotografie. Iar în filmul acesta, mă simt şi mai inconfortabil. Nu e vorba de o scenă bună sau nu, ci alte implicaţii.
Filmul pare străin, nepământean, şi nu simbolizează viaţa. Dar - chiar şi aşa - atunci când lucrezi pe un platou de filmare în mijlocul pustietăţii, e uneori mai bine decât să fii pe covorul roşu.
 
Unde ai învăţat cele mai multe despre actorie. În şcoală, la repetiţii, ai un mentor anumit?
Am jucat pe când eram mai mică şi mă antrenez în privat. Cred că totdeauna am pregătit din greu scenariile înainte de film. În plus, nu cred că oamenii pot să te înveţe cum să joci. Cred că unii dintre actori sunt mult mai intuitivi decât alţii. Cu siguranţă, lucrurile au fost definite, dar nu cred că poţi învăţa pe cineva cu  cum să joace.