Centenar Emil Botta

Cereştile drumuri,/ poate-s doar aburi şi fumuri... /Plimbă-te, pală, prin aurora,/ frunte a lucrurilor, luna mea, prora!

Acum o sută de ani, la Adjud, s-a născut cel ce avea să devină unul dintre cei mai mari actori români, totodată poet şi prozator - fiu al Aglaiei şi al medicului Theodor Botta, şi frate cu eseistul Dan Botta. Muza teatrului l-a sedus încă din adolescenţă, la cincisprezece ani fugind de-acasă pentru a deveni actor. Studiile şi le-a făcut între anii 1929-1932, la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, după care a jucat pe mai multe scene ale ţării, pentru a se angaja în cele din urmă la Teatrul Naţional din capitală. Dintre rolurile sale de pe această oprimă scenă a ţării s-au reţinut Werther, Iago, Macbeth, Voiniţki, Ion (din "Năpasta"), şi multe altele.

În acelaşi timp, poetul Emil Botta a debutat încă din 1929, cu poezia "Strofă ultimă", în revista "Bilete de papagal", editată de Tudor Arghezi. Poet al măştilor, a creat o poematică morbidă, existenţialistă, în consonanţă cu filosofia Trăirismului interbelic, exprimată prin personaje dintr-o mitologie proprie a morţii - personaje care-i devoalează eul liric, într-o comedie a morţii şi a neputinţei - ceea ce l-a şi integrat în grupul "Corabia cu rataţi", alături de filosoful Emil Cioran şi dramaturgul Eugen Ionescu. Poet preferat al generaţiei Criterion, a beneficiat de un autentic cult din partea lui Cioran, a lui Nicolae Steinhardt şi a lui Mircea Eliade. Pe tărâmul prozei s-a distins cu volumul "Trântorul" (1938), iar opera lui a fost analizată în special de Doina Uricariu, în volumele "Ecorşeuri: Structuri şi valori ale poeziei româneşti moderne", Editura Cartea Românească, 1990) şi "Apocrife despre Emil Botta" (Editura Universală, Bucureşti, 2001), precum şi în prefeţele lucrărilor «Le chevalier à l'escargot d'or» / "Cavalerul cu melc de aur" (versuri de Emil Notta, Editura Minerva, 1985) şi "Emil Botta - interpretat de..." (Editura Eminescu, 1986).

Creaţia lui cinematografică se reţine, cum era şi firesc, printr-o notă cu totul aparte, fiind penetrată de spiritualitatea deja desprinsă din poezie şi teatru - adeseori, foarte greu de gestionat în contextul expresiv al artei filmului. A debutat cu Saşa Golfinu, în "Se aprind făcliile" (1939, Ion Şahighian), după nuvela lui Nicolae Porsenna, alături de George Vraca şi Aura Fotino. Filmul românesc modern l-a adoptat odată cu "Viaţa nu iartă" (1957, Iulian Mihu şi Manole Marcus), după care a devenit unul dintre actorii predilecţi ai lui Ion Popescu-Gopo, acesta distribuindu-l în rolul mut (ca şi tot filmul, dealtfel) Somerhot, din "S-a furat o bombă" (1961), în celebrul Leonardo da Vinci, abordat dintr-o perspectivă contemporană, amar-parodică, din "Paşi spre lună" (1964), în Roşu Împărat, reconfigurare melancolic-ironică a faimosului monarh din basmul lui Creangă, în "De-aş fi... Harap Alb" (1965), şi în propria sa viziune asupra legendarului geniu damnat a lui Goethe, din "Faust XX" (1966). În cheie dramatică, aura tenebroasă a lui Emil Botta a strălucit mai ales sub bagheta inegalabilului Liviu Ciulei, în rolul pacifistului căpitan rutean Cervenko din "Pădurea spânzuraţilor" (1965) - o compoziţie scurtă dar puternică, contribuind esenţial la declanşarea dramei interioare a lui Apostol Bologa.

Puţin mai târziu, a interpretat sobru şi economic rolul lipsit de mari provocări al marelui preot dac "Dacii" (1967, Sergiu Nicolaescu) şi "Columna" (1968, Mircea Drăgan), pentru ca în 1971 să-i fie oferit personajul său de cel mai mare răsunet din filmul românesc, profesorul Paveliu, din "Reconstituirea" lui Lucian Pintilie - intelectualul de şcoală veche, frământat şi marcat profund de dezumanizarea şi abuzurile regimului comunist (cu sugestii de fost deţinut politic - suferinţă care l-a şi împins spre patima alcoolului). Marele actor îşi construieşte personajul cu forţa irezistibilă a temperamentului său vibrant, sublimat în profunzimi nebănuite, prilejuind unele dintre cele mai tulburătoare secvenţe din filmul românesc - dar, totodată, se produce şi un efect parazitar semnificativ: suprapunerea dintre acea exaltare proprie a lui Paveliu, impetuozitatea interpretativă a lui Emil Botta şi energia telurică a lui Pintilie rezultă într-o anumită redundanţă care depăşeşte fruntariile ecranului, reamintind de mijloacele de expresie teatrale. Oricum, profesorul Paveliu rămâne rolul care-l perpetuează pe nemuritorul Emil Botta chiar şi în zilele noastre.

Au mai urmat Prinţul Ipsilanti, din "Dincolo de nisipuri" (1974, Radu Gabrea), apoi inginerul geolog Oscar Ocolescu din "Mastodontul" (1975, Virgil Calotescu), rol structurat pe două registre, cu procedeul inspirat de a specula grandilocvenţa marelui actor prin ricoşeu - în momentele când bătrânul imobilizat simulează revolta patetică faţă de torţionari. În fine, cariera lui Emil Botta se încheie cu înduioşătoarea compoziţie a sufleurului Vasilică Savu, din "Premiera" (1976, Mihai Constantinescu), după piesa "Travesti" de Aurel Baranga - unde, în tandem cu Carmen Stănescu, titanul ajuns la apusul existenţei dă viaţă unui om mărunt şi sufletist, modest dar plin de demnitate şi cu glisări în comedie involuntară (ale personajului), pe care marele actor le gestionează cu rafinamentul ce i-a temperat întotdeauna elementele expresive de maximă amplitudine. A trecut în eternitate un an mai târziu, la 24 iulie 1977.

Ne-a rămas, de la Emil Botta, o imagine întruchipată a distincţiei aristocratice, un model al marii actorii din prima jumătate a secolului trecut, şi o operă poetică nemuritoare - din care vom spicui în încheiere încă un citat, strofa finală a poemei "Anotimp", pulicat în volumul "Pe-o gură de rai" (1943), cu care am şi deschis acest articol aniversar-comemorativ: Dar vor veni! O, ce siguri,/ oaspeţii în vestminte de friguri!/ Dar vor veni! O lumină subţire,/ şi naiuri şi harfe şi lire!