Unul dintre cei mai siniştri demoni ai copilăriei tuturor este Fagin, starostele micilor hoţi de buzunare din "Aventurile lui Oliver Twist". După ce-l văzusem sub măştile lui Sir Alec Guinness (în viziunea lui David Lean, 1948) şi Max Adrian (în serialul TV al lui Eric Tayler, 1962), am fost iniţial şocat să-l descopăr cântând şi dansând plin de farmec, în musicalul "Oliver!" de Carol Reed (1968), film care în primă instanţă m-a dezamăgit. Mult mai târziu, luminându-mă la cap, aveam să înţeleg resorturile acestui tip de compoziţie, pe care Ron Moody a făcut-o nemuritoare: seducător şi magnetic, cu un haz sclipitor şi o ipocrizie ce-o prelungea perfect pe cea dickensiană, Moody a devenit nu numai imaginea arhetipală a personajului, ci şi poate cea mai complexă şi umană decriptare lăuntrică a acestuia.
Ar fi o sarcină titanică să realizăm un compendiu cât de cât complet al "negativilor simpatici" - aşa că limitele de spaţiu şi timp ne obligă ca, deocamdată, să ne orientăm pe calea propriilor simpatii şi asociaţii spontane de idei. Fără altă logică decât aceea a sinapsei afective, fac acum saltul la una dintre cele mai terifiante imagini a "Vrăjitorului cel Rău", cel care mereu apărea păşind apăsat şi ameninţător printre unduirile grele ale mantiei negre, în acordurile Marşului Imperial; cel cu chipul ascuns după o mască hidoasă şi obsedant gâfâitoare (nu degeaba i s-a spus şi "ăla negru de sufla greu")... Cale de două filme, a acumulat munţi de ură din partea spectatorilor - pentru ca, exact în Plot Point 2-ul celui de-al doilea, să se producă una dintre cele mai mari răsturnări din istoria cinematografului: "Luke... I'm your father!" Nici nu e de mirare că, în finalul ultimului film, când Annakin Skywalker îşi dă ultima suflare, leit-motivul picurat discret al Marşului Imperial ne aduce o lacrimă în colţul ochiului... Structura specială a personajului a impus să fie interpretat de trei actori: pe locul întâi, James Earl Jones, cu timbrul său vocal inconfundabil; trupul din costum era al lui David Prowse, datorită constituţiei fizice şi mobilităţii; iar chipul din spatele măştii, dezvăluit doar în minutul dinaintea morţii, a fost luat cu împrumut de la Sebastian Shaw (un actor englez clasic şi deja foarte bătrân, cunoscut mai mult pe plan local, din filme de televiziune şi roluri shakespeareiene). Din păcate, revenirile sale ulterioare, la vârste mult mai crude, în trilogia de prequel-uri din anii 1999-2000, apoi în neruşinatele stoarceri-mulgeri ale francizei la televiziuni, în desene animate şi pe unde nici cu gândul nu gândeşti, n-au făcut decât să ieftinească şi să vulgarizeze personajul. Darth Vader rămâne acela din anii '70-80.
Desigur, însă, personajele negative ne pot cuceri nu numai în plan sentimental, ci şi cu ajutorul umorului. Poate că cele mai adorabile două scorpii pe care le-am văzut vreodată pe ecran sunt Fräulein Blücher ("Young Frankenstein", 1974) şi Sora Diesel ("High Anxiety", 1977), ambele datorate mereu surprinzătoarei Cloris Leachman, sub bagheta paradoxalului Mel Brooks (de altfel, Brooks are din născare acel simţ al umorului cu totul special care-l face să convertească în sens pozitiv orice grozăvii posibile, nu numai personajele în principiu detestabile).
În aceeaşi cheie odios-grotescă, dar nu şi comică, ci de cea mai pură factură horror, îl putem înscrie pe notoriul Freddy Krueger, al lui Robert Eglund, din interminabila franciză "Nightmare on Elm Street" - un personaj fără nimic plăcut în felul său de-a fi şi de-a arăta, dar atrăgător într-un mod pervers, tocmai prin răutate şi urâţenie. Şi-apoi, dacă tot e vorba de perversităţi (nu sexuale, ci mult mai grave - de fond moral!) cum l-am putea uita pe definitoriul Joker, unul dintre principalii antagonişti ai lui Batman? Marele Jack Nicholson i-a conturat un portret magistral, în "Batman"-ul lui Tim Burton din 1989 - şi nimeni nu se aştepta ca, douăzeci de ani mai târziu, să-l detroneze fără drept de apel genialul tânăr cu destin atât de tragic Heath Ledger, în "The Dark Knight", de Christopher Nolan.
Personajul Jokerului este prin definiţie un mefistofeles simpatic, emploi perfect pentru Nicholson, dar absolut surprinzător pentru Ledger, care a reuşit să-i împingă oscilaţia între repulsiv şi atractiv până la cote de-a dreptul abisale.
Şi dacă tot a venit vorba de tipurile mefistofelice, ar fi exclus să-l ignorăm pe cel mai adorabil Satan al tuturor timpurilor... Nu, nu cel al lui Goethe - mult prea distant şi masiv în clasicismul său, ca să poată fi şi îndrăgit - ci avatarul său din "Maestrul şi Margarita" lui Mihail Bulgakov, inegalabilul Woland! Prima sa prezenţă cinematografică (1972), sub chipul lui Alain Cuny şi în regia lui Aleksandar Petrovic, n-a fost decât un experiment discutabil şi fără răsunet. Nici cea dintâi transpunere rusească, în 1994, după căderea comunismului (că înainte nu se putea), cu ajutorul lui Valentin Gaft şi în regia lui Yuri Kara, n-a reuşit să restituie personajului acea irezistibilă fascinaţie infernală, aşa că, până la ora actuală, cel mai apropiat de demonul bulgakovian rămâne Oleg Basilaşvili, în amplul serial de televiziune din 2005, regizat de Vladimir Bortko. Oricum, în momentul de faţă, ruşii lucrează la încă o versiune pentru marele ecran, aşa că nu ne rămâne decât să aşteptăm... Poate că de data asta, în sfârşit, Messire Woland, cu toată suita sa compusă din sinistru-şugubăţul Koroviev, macabrul giumbuşlucar Azazello, motănelul ucigaş Behemoth şi letal-senzuala Hella, vor fi cu adevărat repuşi în drepturi.
Tot Jack Nicholson (care, în fond, e unul din cei mai mari specialişti în rolurile de japiţe dulcice - nici nu mai are rost să le înşirăm pe toate aici), ne-a mai oferit un diavol simpatic-foc, în "The Witches of Eastwick" (George Miller, 1987), dar fără să se ridice la înălţimea celui compus de Jules Berry în «Les visiteurs du soir» (Marcel Carné, 1942). Şi, de asemenea, i-a dat nana la poponeţ şi John Milton, din "Devil's Advocate" (Taylor Hackford, 1997) - Al Pacino, cu una dintre cele mai la-ficaţi-tăietoare replici finale all times: "Vanity! Definitely, my favorite sin!... Eh, eh...!"
Citeşte continuarea pe pagina următoare ->->->
Părerea ta
Spune-ţi părerea«...totuşi, ar fi cam off-topic să-l includem aici pe Jack Sparrow (Johnny Depp), sau pe oricare dintre camarazii/inamicii lui (că mereu îşi schimbă părul - face parte din formulă!) din serialul de cinema "Pirates of the Caribbean", al lui Gore Verbinski (2003-2007) - din simplul motiv că acolo caracterul negativ al personajelor e strict formal: că-s piraţi, şi atât; altminteri, în raport cu povestea, cu afinităţile spectatorilor, cu ceilalţi confraţi, fiecare oscilează între bine şi rău cum îl taie mintea.»
Darth Vader , Hanibal Lecter cred ca sunt printre cei mai buni.
Nu am chiar tot articolu dar mi i sa parut ca ati sarit peste poate cel mai cunoscut personaj negativ....DRACULA.