Sidney Poitier, a cărui ţinută elegantă şi personaje cu principii l-au făcut primul star de culoare de la Hollywood şi primul bărbat de culoare care a câştigat Oscarul pentru cel mai bun actor, a decedat, scrie CNN. Avea 94 de ani. CNN i-a dedicat actorului un amplu articol, din care prezentăm paragrafele de mai jos.
Poitier a depăşit dificultatea unui mediu social defavorizat şi şi-a schimbat accentul pentru a ajunge până în vârf într-un moment în care rolurile principale erau rar date persoanelor de culoare. A câştigat Oscarul pentru filmul din 1963 Lilies of the Field, în care juca rolul unui muncitor care ajută un grup de măicuţe (albe) să construiască o capelă.
Numeroase dintre filmele lui cele mai cunoscute au explorat tensiunile rasiale pe măsură ce americanii încercau să îşi contureze o poziţie vizavi de schimbările sociale produse de mişcarea pentru drepturi civile. Numai în 1967, apărea în două filme devenite celebre: într-unul era un detectiv din Philadelphia care se lupta cu mentalităţile rasiste într-un orăşel din Mississippi din filmul În arșița nopții, sau a unui medic care îşi convinge părinţii sceptici ai logodnici sale din Ghici cine vine la cină.
Filmele lui Poitier au avut dificultăţi cu distribuirea în sudul Statelor Unite, iar opţiunile sale asupra rolurilor au fost limitate de factorii de decizie a studiourilor, oameni albi. Tabu-urile rasiale, de exemplu, i-au interzis în mod tacit rolurile de prim-june. Totuşi, rolurile sale cu prestanţă au ajutat publicul acelor ani să-i vadă pe oamenii de culoare nu doar în posturi de servitori, dar şi de medici, profesori sau detectivi.
Totuşi, ca singurul actor proeminent de culoare din Hollywood-ul anilor 1960, a căpătat o atenţie adeseori nedorită. Deşi era surprins ca un simbol nobil al rasei de culoare, Poitier încasa nu doar aroganţa albilor, ci şi critici din partea negrilor, care susţineau că joacă roluri idealizate şi că se ploconeşte albilor.
„A fost o răspundere enormă", declara Poitier pentru Oprah Winfrey în 2000. „Şi am acceptat-o, am trăit într-un mod în care am respectat această răspunere. Trebuia să o fac. Pentru ca alţii să îmi urmeze exemplul trebuia să fac anumite lucruri”.
Copil fiind, a avut în faţă numeroase provocări
Cel mai mic dintre şapte copii, Sidney Poitier s-a născut pe 20 februarie 1927, la Miami, cu câteva luni înainte de termen. Era aşa de mic încât încăpea în palma tatălui, scrie CNN. Părinţii lui erau ţărani, cultivatori de roşii, care călătoreau între Florida şi Bahamas. Părinţii nu se aşteptau ca micuţul să trăiască, dar o ghicitoare în palmă i-ar fi contrazis: „Să nu vă faceţi griji cu copilul. Va supravieţui...Şi va merge de mână cu regii”, relata Poitier pentru CBS News în 2013. După ce fusese trimis să stea cu un frate mai mare la Miami, tânărul se îndrepta către New York să îşi încerce şansele în actorie. Începutul a fost greu. Poitier nu prea avea şcoală şi îi venea greu să citească scenariile. Pentru a câştiga un ban, lucra ca spălător de vase, şi acolo a avut noroc cu un chelner în vârstă, care îl ajuta citind împreună ziarul, pentru a-şi îmbunătăţi lectura, gramatica şi punctuaţia. După un timp, se afla la American Negro Theatre, unde lua lecţii de actorie, scăpa de accentul de Bahamas şi căpăta roluri minore. Acestea îi deschideau calea către Broadway şi, în cele din urmă, către Hollywood.
A refuzat să joace roluri care erau umilitoare
Primul film al lui Poitier era în 1950. În No Way Out, un film noir, juca rolul unui medic tânăr de culoare pus să trateze un paient rasist. Gestul l-a dus către alte roluri similare: un preot în drama despre apartheid Cry, the Beloved Country, a unui student frământat în Blackboard Jungle, sau a unui evadat în The Defiant Ones, în care el şi Tony Curtis erau legaţi împreună şi se luptau să scape.
Totuşi, pentru un actor de culoare în anii 1950, găsirea unor roluri complexe era dificilă. „Oamenii de culoare erau ceva nou la Hollywood. Nu era pentru noi aproape nimic altceva cu excepţia unor personaje stereotipice, unidimensionale”, relata Poitier pentru Winfrey.
Şi mai devreme încă, Poitier lua nişte decizii curajoase: să respingă rolurile care îi puneau rasa într-o lumină proastă. Dacă personajul punea oamenii de culoare într-o lumină proastă, Poitier refuza rolul, oricât de bine ar fi fost plătit.
Totuşi, până la finalul anilor 1950, Poitier primea în mod regulat roluri de actor. În 1963 juca în Lilies of the Field, apoi în epopeea biblică The Greatest Story Ever Told şi în drama A Patch of Blue, în care personajul său avea o poveste de dragoste platonică cu o femeie albă nevăzătoare.
Încurajat de prietenia sa cu Belafonte, mult mai militant, Poitier s-a implicat în mişcarea pentru drepturi civile.
Un an fără seamăn
Apoi a venit anul 1967. În acel moment, Poitier primea 1 milion de dolari pe film, iar producătorii se codeau dacă îşi permit să îl angajeze sau nu. Aşa că au decis să îl plătească cu minimul legal plus un procentaj din încăsările filmului. Deşi practica e obişnuită azi la Hollywood, era pe atunci o idee radicală - şi o mişcare inteligentă pentru Poitier. To Sir, with Love a devenit un succes, şi i-a adus încasări frumoase.
A urmat filmul lui Norman Jewison În arşiţa nopţii, care i-a dat lui Poitier cel mai memorabil rol. În acesta, juca rolul lui Virgil Tibbs, un detectiv criminalist care, aflat în trecere prin Mississippi, e arestat de către un poliţist alb ostil (Rod Steiger) pentru o crimă sângeroasă. În scurt timp însă, cei doi colaborează la găsirea adevăratului vinovat şi îşi găsesc respectul unul pentru celălalt.
După aceea, juca în filmul lui Stanley Kramer Ghici cine vine la cină, un alt film despre toleranţă rasială, în care personajul său, medic de culoare, trebuia să-i convingă pe viitorii socri, jucaţi de Spencer Tracy şi Katharine Hepburn, să fie de acord cu căsătoria lui cu fiica acestora. Filmul avea premiera la abia şase luni după ce Curtea Supremă din Statele Unite permitea căsătoriile interrasiale în 50 de state.
Totuşi, cam pe atunci, criticul de culoare Clifford Mason scria că Poitier joacă cam acelaşi personaj în fiecare film: „bărbatul bun de culoare într-o lume de albi, fără soţie, fără iubită, fără o femeie pe care să o iubească şi pe care să o sărute, ajutându-l pe alb să rezolve probleme albilor.”. Critica l-a lovit pe Poitier aşa de tare încât s-a retras în Bahamas pentru luni întregi.
Mai târziu, actorul devenea regizor şi se îndrepta către TV
În anii 1970, Poitier a întrerupt actoria şi a devenit regizor, ceea ce i-a oferit mai mult control asupra proiectelor sale cinematografice.
Şi în 1980 semna regia lui Stir Crazy, comedia cu evadaţi a lui Richard Pryor şi cu Gene Wilder, care devenea unul dintre marile sale succese.
Deşi nu mai aduce sume mari la box-office, Poitier continua să apară sporadic pe marele ecran şi în anii 90, ca de pildă alături de Robert Redford în caper-ul din 1992 Sneakers, sau cu Bruce Willis şi Richard Gere în 1997 în The Jackal, ultimul său rol de cinema.
În ultimii săi ani de viaţă, pe măsură ce Hollywood-ul căuta să îi aducă omagii omului al cărui exemplu deschisese uşi pentru atâţia actori de culoare, elogiile au început să curgă. În 2001, Poitier primea un Oscar onorific pentru contribuţia sa la cinematograful american. Anul următor, odată cu primirea Oscarului pentru Training Day, Denzel Washington spunea : „Timp de patruzeci de ani am călcat pe urmele lui Sidney... Întotdeauna te voi urma. Întotdeauna îţi voi călca pe urme”.
Părerea ta
Spune-ţi părerea