Paris 1967. Jean-Luc Godard, cel mai renumit regizor al generației sale, filmează „La Chinoise” cu femeia pe care o iubește, Anne Wiazemsky. Fericiţi, îndrăgostiţi, magnetici, se căsătoresc. Dar primirea filmului declanşează în Jean-Luc o profundă auto-analiză. Evenimentele din mai 1968 din Franța vor amplifica acest proces, iar criza care-l zguduie pe Jean-Luc îl va schimba profund, de la regizorul star la artistul outsider maoist, un neînţeles, omul ideilor radicale. Le redoutable va intra și în cinematografele din România, distribuit de Independenţa Film.
Am remarcat cât de pregnantă e viziunea feminină asupra lui Godard. Iată așadar un bărbat regizor (Michel Hazanavicius) care se impregnează de viziunea autoarei cărții Anne Wiazemsky (jucată de Stacy Martin) și un Godard (jucat de Louis Garrel) în mintea căruia nu s-a intrat cu adevărat. Un Godard care rămâne incomprehensibil. Un Godard doar al lozincilor - „Ne vom iubi mai târziu, acum e revoluție”. Excelent Louis Garrel în rolul lui Godard. Persoajul servește și probabil cea mai puțin flatanta definiție a actorului.
Productia a fost cotată cu 3 stele de Screen International, 1 stea de către revista Positiv și 2 stele de la Sight&Sound - Marea Britanie.
Anne Wiazemsky a scris două cărți despre povestea ei de dragoste cu Jean-Luc Godard. „Une Année Studieuse” vorbește despre începutul relației lor, modul în care acest tip fermecător și totuși incomod face primii pași într-o mare familie – Anne fiind nepoata lui François Mauriac – până la primirea filmului „La Chinoise” la Festivalul din Avignon din 1967. „Un an après” vorbește despre luna mai 1968, criza prin care trecea Godard, radicalizarea lui, dezintegrarea căsătoriei lor, până la despărțirea lor. „Redoubtable” are câteva elemente din „Une Année Studieuse”, dar se inspiră în principal din „Un an après”.
Declaraţia regizorului, notată în caietul de presă oferit jurnaliștilor la festival:
Dar unul dintre lucrurile care m-au interesat și m-au ajutat să cred că acest film era posibil a fost că Godard, în timp ce era un mare artist cu o reputație dificilă – vorbesc despre filmele lui, dar și despre el, ca personaj – pot fi percepute cu ușurință ca o pictogramă a culturii pop. Este una dintre figurile cheie ale anilor '60, la fel ca Andy Warhol, Muhammad Ali, Elvis sau John Lennon. El aparține imaginației populare; prin el putem aborda subiecte și teme comune tuturor. Iubire, creație, politică, mândrie, gelozie etc. Nu a fost niciodată amabil, nu a încercat niciodată să fie „drăguț”. Asta îl face un caracter complex și uman, care permite o mare libertate narativă. Nu sunt condamnat să-l elogiez, căci nu acesta este răspunsul pe care el însuși încearcă să-l dea. Dar în mare parte, și avem tendința să uităm acest lucru, filmele lui – și chiar el însuși – putea fi extrem de amuzante în acea vreme. Știa cum să înflorească și era foarte spiritual.
În plus, și acest lucru este esențial, povestea lor de dragoste m-a atras mai întâi de toate. Nu este doar o poveste despre sex sau dorință. Distrugerea cuplului Godard/Wiazemsky rezultă dintr-o căutare profund sinceră a unui om – profund înrădăcinat în epoca sa – a adevărului politic și artistic, combinat cu un fel de patologie masochistă și autodistructivă. În căutarea idealurilor și a iubirii revoluției, omul acesta va distruge tot ce-l înconjoară: idolii, trecutul, munca, prietenii săi, dar și relația lui, chiar și numele lui, și va sfârşi prin a se autodistruge. Și Anne va fi martorul spiralei lui descendente, îl va iubi cât poate de mult, dar nu va putea să-l urmeze și va fi neputincioasă în faţa propriei lui porniri autodistructive.
În profunzime, nu poate fi blamat. Nici ea nu poate. Dar ei se îndepărtează unul de celălalt, pot doar să se despartă. Am considera aceasta ceva foarte frumos. La aceasta se poate adăuga o reprezentare originală a lui mai ʻ68. Evenimentele din mai ʻ68 nu au fost descrise prea des în cinematografia franceză. Am vrut să le dau un suflu de aer proaspăt, o nuanţă de culoare, spirit, bucurie. A fost important pentru că, pentru mine, aceste imagini arată respect, de cel mai înal grad, faţă de spiritul din mai ʻ68. Dacă filmul este pe alocuri irelevant, chiar dacă îşi bat joc puţin de Godard, nu am vrut să tratez evenimentele din mai ʻ68 în mod eronat. Am văzut riscul acuzațiilor de anacronism sau pericolul ironiei pros înţelese față de o epocă întreagă.
Pentru a respecta acea energie, să regizez mulțimile, acest tineret, aceste fețe, sloganurile, mi s-a părut a fi cel mai mare semn de respect pe care îl puteam arăta. Este, de asemenea, o oportunitate să plasa un punct literal, fix în jurul căruia personajul lui Godard se poate învârti, lăsând loc pentru comedie.
Legat de faptul că Michel Hazanavicius nu îl arătați lui Godard lucrând pe platoul de filmare, regizorul precizează în caietul de presă oferit jurnaliștilor la festival: „În primul rând pentru că nu este un film despre Godard, este o poveste de dragoste. Scopul nu era să fac o teză despre Godard, nici un biopic. Și mai e și altceva. Un regizor nu este un săritor cu prăjina. Nu există un moment în care totul se cristalizează dintr-o dată și culminează într-o faptă uimitoare. Nu există performanță. Este o muncă îndelungă, dificilă... Și dacă l-aș fi filmat pe Godard la locul de muncă, ar fi trebuit să-l înconjuram cu actori asemănători cu originalii: Jean-Pierre Léaud, Raoul Coutard, Jeanne Moreau, François Truffaut... N-am vrut asta.
Prima scenă, pe platoul filmului „La Chinoise”, îmi permite să fac publicul să accepte că Louis Garrel este Godard. Asta e tot. Nu cer mai mult. Din acest punct de vedere, „Redoubtable” începe un pic ca „The Artist”: stabilesc regulile jocului. La început, imaginea lui Godard, cu vocea lui Wiazemsky. Apoi, imaginea Annei, cu vocea lui Godard. Și numai la a treia scenă, la restaurant, se reunesc, iar vocile și trupurile lor sunt reunite. Întruparea completă a lui Godard are loc după ce l-am văzut, după ce Ana a vorbit despre el și după ce am auzit vocea lui. Apoi, după trei sau patru minute de film, publicul știe că va fi spusă o poveste de dragoste, cu personaje reale, dar că forma va fi mai liberă decât într-un film clasic”.
