Articole Les chansons d'amour

CANTECELE DE DRAGOSTE a fost elaborat dupa un material muzical deja existent : cantece semnate de Alex Beaupain...

Îl cunosc pe Alex de cand aveam douazeci de ani. El a facut muzica din toate filmele mele, chiar si eu i-am compus texte pentru melodii. Dupa primirea filmului LA PARIS, care îmi permitea sa propun repede un alt proiect, l-am întrebat daca as putea folosi cantecele sale – unele aparute în ultimul sau album, altele mult mai vechi – si le-am integrat în scenariu care prezenta o poveste destul de dureroasa care ne era comuna. Apoi am facut o munca de adaptare pe textele sale, si l-am rugat sa scrie noi cantece.

Este pentru prima oara cand va confruntati atat de frontal cu sentimentul iubirii...

În filmul LA PARIS, am îndraznit sa prezint oameni care erau îndragostiti unul de altul dar era vorba mai mult de iubire frateasca, ramaneam jenat în fata sentimentului iubirii. Pentru mine, nu era usor sa pun sentimentul în mijlocul unei povesti, nu am stiut niciodata sa fac acest lucru. De aici a pornit ideea de a face un film în care personajele încep sa cante atunci cand sunt îndragostite pentru ca sunt incapabili sa-si exprime sentimentele altfel. Mi-a placut dintodeauna muzica, aceasta modalitate de a resimti un sentiment intens dar fugitiv, cu o grija permanenta de lejeritate. Am fost tot timpul fan al cantecelor de dragoste, pot sa fiu bulversat de o varietate de cantece frantuzesti care a priori nu ma intereseaza din punct de vedere muzical doar prin faptul ca sunt emotionat de catre un refren, o voce, o emotie pe care o gasesc foarte bine exprimata.

Aveti de mult timp dorinta sa faceti o comedie muzicala?

Da, dar am vrut ca alegerea genului sa fie justificata, sa nu fie într-o parodie a codurilor. Ironia este mereu foarte flatanta pentru ca avem impresia ca suntem rautaciosi dar acest lucru nu are niciun rost. Nici nu se pune problema pentru mine sa parodiez genul, ci spun doar atat : "Acest film este o comedie muzicala pentru ca personajele nu pot sa-si exprime sentimentele decat prin muzica. " Îmi place spiritul comediei muzicale, aproape de genul pop : nu trebuie sa te plangi niciodata, sa nu te împovarezi, sa-ti oferi posibilitatea lirismului plecand de la o tragedie cotidiana.

Faptul ca ati plecat de la un material cantat deja existent a modificat felul în care ati scris scenariul?

CANTECELE DE DRAGOSTE prezinta o poveste atat de personala încat o cunosteam pe de rost. De fapt nu s-a pus chestiunea povestii, doar ideea cum sa o înfruntam fara sa fim pietrificati, cum sa o povestim, sa o facem sa functioneze într-o structura muzicala care sa retasneasca din ansamblul filmului. Locurile, apartamentul parintilor, revin ca niste refrenuri, cu o tonalitate schimbata dupa modelul a ceea ce s-a întamplat în cupletul precedent. si, precum în cantecele unde anumite instrumente revin sau dispar în timp ce altele se adauga, personajele secundare vin sa relanseze fictiunea si altele sfarsesc prin a fi inlaturate.

Cum s-a desfasurat munca pentru partea muzicala în acest film?

Am rearanjat cantecele lui Alex cu Frédéric Lo, care a lucrat în special cu Daniel Darc – fara sa uitam ca nu aveam nici un an în fata noastra si nici bugetul pentru a aduce o orchestra. Am încercat sa facem o medie între mijloacele pe care le aveam la dispozitie si dorintele noastre, si cred ca acest lucru a sfarsit prin a creea o estetica, o justete. Se vorbeste mereu de acuratetea actorilor, de buna distanta a unei puneri în scena dar estetica generala a unui film trebuie sa fie si ea, la randul ei justa. Alex si cu mine nu vroiam ca muzica sa sune ieftin. Actorii au repetat mult cu Alex. Am facut primele lecturi toti impreuna la inceputul lunii noiembrie si apoi am înregistrat cantecele chiar inainte de Craciun pentru a avea play-back-urile pentru scenele de filmare, care aveau sa înceapa în luna ianuarie.

A filma personaje care canta a modificat raportul dumneavoastra cu regizarea filmului?

A filma personaje care canta este foarte complicat în termeni de personificare. Trebuie sa facem ca trecerea de la limbajul vorbit la cantec si apoi întoarcerea la limbajul vorbit sa fie cat mai naturala... Dar în acelasi timp sa se petreaca ceva "mai putin natural". Trebuie ca punerea în scena sa accepte sa depaseasca realismull dar fara sa cada in clip. Teama de a transforma filmul meu în 13 clipuri imi dadea sudori reci. In asa masura încat primul cantec pe care l-am filmat a fost într-un plan continuu, interzicandu-mi orice decupare. Dar mi-am dat seama imediat ca era o idee foarte proasta, ca aveam sa ma regasesc în faza de montaj cu planuri pe care nu puteam sa le tai sub nicio forma. Prin urmare am facut o punere în scena si decupaje din ce în ce mai complexe în functie de cantece si în functie de emotia pe care acestea o exprima.

"Plecarea", "Absenta", "Întoarcerea"... O structura în trei parti...

La momentul montajului mi-am dat seama ca existau trei parti în film. Este structura clasica a oricarei comedii sau drame sentimentale. În Cantecele de Dragoste, revenirea sentimentului amoros trece printr-o terta parte exterioara dramei, si prin sosirea unei fantome. Poate chiar dorinta fondatoare a filmului a fost aceea de a oferi acestei fantome o revenire pe pamant cat durata unui cantec.

Fiecare dintre personaje reactioneaza foarte diferit la izbucnirea tragicului...

Am impresia ca reactioneaza mai ales la viteze diferite. Ismaël (Louis Garrel) merge pe bajbaite dar continua sa mearga în ciuda a tot ce se întampla. Înca de la începutul filmului, l-am filmat în miscare, iar aceasta miscare, refuzam sa o suspend, în ciuda aparitiei catastrofei. Iar apoi Erwann (Grégoire Leprince-Ringuet) îsi accelereaza ceva mai mult cursa. Jeanne (Chiara Mastroianni) e condamnata la imobilitate : ramane un punct fix. Catastrofa o fixeaza. Iar în ceea ce o priveste pe Alice (Clotilde Hesme), ea merge alaturi de Ismaël, dupa care apuca un drum paralel, pleaca într-o alta poveste cu acest baiat breton pe care îl întalneste. În filmele mele tragedia se nastea adesea din asteptarea catastrofei. Cantecele de Dragoste face o continuitate, o rezistenta. Este un film mai axat în prezent pana la urma. Aici catastrofa ofera noi teritorii de parcurs.

Si epoca noastra are dreptul la tragediile sale?

Tragedia nu previne, nu avem nevoie de Razboiul Troian pentru ca ea sa izbucneasca în viata noastra. Ideea a fost aceea de a incarna povestea în oras... Fara a face totusi un film documentar si militant, tineam la o dimensiune de actualitate, de unde ideea ca personajul lui Ismaël sa fie secretar de redactie, adica responsabil cu actualitatea din lume. Finalul idilei sale si a lipsei sale de griji nu se realizeaza în afara lumii.

Va asumati dimensiunea de a fi un cineast al anilor 2000, care filmeaza lumea de azi si face parte din ea...

Da, simt foarte puternic aceasta necesitate de a accepta lumea, azi. Cred ca aceasta necesitate este legata si de conditiile de productie ale acestui film si ale celui precedent. S-a scurs foarte putin timp între momentul în care am exprimat dorinta de a face aceste filme si momentul în care ele au fost filmate. Paulo Branco poate fi foarte reactiv, sa decida în octombrie ca face un film în ianuarie. Asa ca nu ai timp sa-ti construiesti alta lume în minte, nu poti fi decat în prezentul pe care îl traiesti personal, în prezentul pe care îl traiesc actorii, orasul, societatea...

Aceasta ancorare în real este cu atat mai frapanta cu cat filmul tine de comedia muzicala...

În comediile muzicale avem adesea senzatia ca ne aflam într-o sfera putin kitch, cu referinte acidulate, cantece care produc o dezlipire de real.
Cand lumea exterioara este acolo, e convocata. În Cantecele de Dragoste convoc mai putin lumea decat o accept. Datorita faptului ca am filmat în orasul în care locuiesc schimba profund lucrurile. În filmul La Paris era vorba de un Paris-muzeu. Pentru filmul Cantecele de Dragoste dimpotriva, am ales sa ma limitez la al 10-lea arondisment din Paris. Cel de-al 10-lea este unul dintre rarele arondismente în care se lucreaza afara, cu oameni care descarca din camioane de marfa... Nu s-a pus problema sa blocam strazile ca sa putem filma, vroiam ca viata sa se infiltreze cat mai mult posibil în cadre si sa se respecte în acelasi timp si geografia locurilor. Mi-am impus aceasta constrangere nu atat pentru a produce un efect de real cat pentru a ma împiedica sa fabulez un film.

Cum s-a desfasurat casting-ul?

Prima care s-a impus în fata mea a fost Chiara. Vroiam sa lucrez cu ea de multa vreme si am auzit-o cantand. Faptul ca am lucrat cu ea a fost o revelatie. Am avut impresia ca mi-am gasit dublura feminina, vreau sa mai fac multe filme cu ea. În ceea ce o priveste pe Ludivine, am întalnit-o în mod neasteptat, si pe ea am auzit-o cantand. Foarte uman, rapid s-a instalat ceva între noi, ceva ca o încredere. Dar în perioada acestei întalniri nu aveam personajul masculin, nu prea puteam sa ma angajez. Nu s-a îngrijorat, mi-a raspuns doar "sa stii ca sunt aici daca ai nevoie de mine". Si evident, am avut nevoie de ea. Nevoie si dorinta. Clotilde Hesme, am lucrat împreuna la teatru acum multa vreme, chiar înainte ca ea sa faca Amantii. Ma amuza sa recompun altfel cuplul pe care îl forma cu Louis în Amantii. Si vroiam mai ales sa o fac sa joace într-un registru efervescent. Personajul sau reda în mod continuu combustibil povestirii. Dupa parerea mea, Clotilde va intra în cinematograful francez cu forta unui buldozer delicat.

Lucrati a treia oara cu Louis Garrel...

Da, dar era cat pe ce sa nu-l iau! Credeam ca nu stie sa cante. Iar la început cautam un Ismaël mai batran decat Louis. Am început asadar sa vad actori si mi-am dat seama ca felul de a vorbi al personajului era Louis, muzica sa. În tot acest timp, Louis ma suna mereu ca sa stie cum avansam la casting, ma sfatuia asupra actorilor. Apoi a vrut sa citeasca scenariul. Îmi lasa mesaje pe robot : "stii, si eu cant putin..." Nu-mi imaginam ca voi face al treilea film cu el, dar a fost foarte insistent! Asa ca i-am trimis cantecul lui Alex si i-am propus sa-l repete. Într-o zi a venit la mine ca sa ne prezinte, mie si lui Alex, ce a muncit. Ne-a cerut sa ne întoarcem ca sa poata canta fara sa ne vada, apoi si-a dat drumul... Teama îi facea vocea sa tremure vocea, dar pentru Alex si pentru mine, era clar. De fapt, rolul acesta era pentru el de la început, cred ca, fara sa-mi dau seama, l-am scris pentru el. S-a construit ceva între noi cu toate aceste filme, nu ne dam seama ce, dar ne-a construit si ne-a schimbat pe amandoi. Mi-a permis sa-mi gasesc felul meu, identitatea mea de cineast.

Dar Grégoire Leprince-Ringuet în rolul lui Erwann?

Juca în filmul Ratacitii al lui André Téchiné. Îmi aminteam foarte bine de vocea lui, foarte speciala ca cea a Chiarei sau a lui Ludivine. De altfel, am aflat ulterior ca André îl reperase într-un cor. Grégoire reprezinta o anumita tinerete fara a aparea ca vreun cliseu, nici ca vreo fantasma sexuala de azi. Frumusetea lui e sincera, nu zgomotoasa. tineam sa reprezint un tanar care nu se îndoieste de homosexualitatea lui, dar care înca nu a avut aventuri. Erwann nu e turmentat de sexualitatea lui ci de sentimentele sale. Grégoire avea o simplitate, un fel de bunatate care m-a convins foarte repede.

În vremurile noastre se mai poate muri din dragoste...

Da, sentimentul aduce si pericole. Fac parte dintr-o generatie în care „a muri din dragoste” era obligatoriu legat de SIDA, iar eu vroiam sa mut acest pericol pe terenul sentimentelor, fara sa trec prin sex. Sida mai exista si azi, dar pericolul consta si în modul de a nu se simti iubit sau de a nu sti sa iubesti.

Si cu ideea ca trebuie sa îti gasesti ritmul. "Iubeste-ma mai putin, dar iubeste-ma mai multa vreme", a cerut Ismaël...

În anii ’80, unul dintre personajele lui Carax întreba: "Exista dragostea care trece repede, dar care dureaza o vesnicie ?". Douazeci de ani mai tarziu, Cantecele de Dragoste traduce acelasi sentiment, dar cu mai multa luciditate. Ceea ce cere Ismaël nu sunt dovezi de dragoste, ar prefera sa fie iubit în mod clandestin, dar cu perseverenta. De fapt, azi gandesc invers fata de Cocteau: "Dovezile de dragoste nu exista, doar iubirea exista."