Articole Les chansons d'amour

(2007)

Cântecele de dragoste

Interviu cu Chiara Mastroianni

Cunosteati filmul lui Christophe Honoré înainte sa jucati în filmul Cantecele de Dragoste?

Am vazut si mi-a placut mult filmul La Paris, mai ales cantecul dintre Romain Duris si Joana Preiss, care a fost momentul meu preferat. Cand mi-a prezentat proiectul Cantecele de Dragoste, n-am putut fi decat încantata ca împinge mai departe experienta cantecului în film. Îmi place spontaneitatea lui Christophe. E timid si curajos în acelasi timp.

Pentru dumneavoastra, ce anume permite filmul sa exprimati în film?

În primul rand ne permite sa ne simtim bine ! Cantecul are o dimensiune foarte ludica. Chiar daca nu pot spune ca interpretez cantecul cel mai vesel din film !... Jeanne vorbeste putin, e un personaj destul de închis. În cantecul „Parcul Pepinierei” ea se poate în sfarsit exprima. Christophe dorea ca acest moment sa fie dramatic. Mi-a spus ca daca plang nu e rau deloc. Mi se pare foarte frumos ca Christophe a vrut sa treaca prin cantec pentru a reda aceasta poveste dureroasa. Cantecul e o gura de aer care usureaza durerea personajelor. Cantecul nu se ia niciodata în serios.

În ciuda experientei dumneavoastra de cantareata, va era teama de aceste momente cantate?

Da, îmi era teama. Mie oricum mi-e teama mereu ! Dar teama mea ea stimulanta, deloc paralizanta. Nu sunt sigura ca experienta mea de cantareata mi-a folosit cu adevarat pentru ca a canta singura într-un studio e foarte diferit de a canta în fata camerei de filmat. Dar am fost încurajata de iubirea mea pentru comedia muzicala, de la Minnelli la Jacques Demy. Iar Christophe scotea dramatismul acestor scene cantate. Le aborda simplu, fara a adauga nimic în plus. Îsi „banaliza” aproape proiectul pentru a nu ne intimida.

Va plac cantecele de dragoste?

Evident, mai ales cele triste ! Îmi place totul.

Jeanne, personajul dumneavoastra, e poate cea a carei tristete e cea mai mare cand Julie se duce. Invers fata de Ismaël sau Alice, durerea ei o tintuieste pe loc...

Jeanne nu are o viata personala foarte plina. Si atunci tristetea va ocupa mult spatiu cand îsi pierde sora. Jeanne are mai putine resorturi decat ceilalti. Acest doliu vine foarte devreme în viata ei, prea devreme... si mai ales ca moartea lui Julie ramane nelamurita, ca si cand destinul ar fi batut la poarta acestei familii. De unde sentimentul de culpabilitate al lui Jeanne: de ce a murit Julie si nu ea ? Jeanne poarta culpabilitatea celei care a ramas în viata. Ismaël îsi revine mai bine. Doliul dupa Julie îl ruineaza si îl repune pe picioare în acelasi timp, îl obliga sa se adune, sa se trezeasca. E animat de un puls de viata.

Julie sufera un „stop cardiac”. Simbolic, credeti ca se poate muri de prea multa suferinta sentimentala?

Da, cred ca putem muri din cauza sentimentelor noastre, ne putem lasa prada mortii. Asta li se întampla animalelor, de ce nu li s-ar întampla si oamenilor ?! Îmi place filmul lui Christophe si pentru asta: îsi asuma faptul de a reda o poveste de dragoste, direct, fara snobism.

Facand acest film, v-ati gandit la filmul Umbrelele din Cherbourg, la rolul pe care l-a avut mama dumneavoastra?

Deloc. De fapt, Christophe nici nu a pomenit aceasta referinta. Doar cand am vazut poze de la filmari cu Ludivine în paltonasul alb m-am gandit. Dar cand am citit scenariul si la filmari, deloc. Acest film a fost facut în mod foarte spontan, în conditii foarte lejere. Christophe a montat foarte repede filmul, vroia sa surprinda un moment de viata. Sunt obisnuita cu aceste filmulete produse de Paulo Branco iar aceasta economie de mijloace nu ma deranjeaza. Daca regizorul reuseste sa faca filmul pe care si-l doreste, numai sa aiba pelicula suficienta !