Dupa o scurta ezitare, caci Pa-ra-da era proiectat simultan cu ultimul Takeshi Kitano, atractiv intitulat Ahile si testoasa, am intrat la filmul lui Marco Pontecorvo si nu mi-a parut deloc rau. Un film despre Romania care sa umple Sala Grande la Venetia? Mare mirare! Si mai mare mi-a fost mirarea cand la finalul filmului aplauzele furtunoase au durat poate mai bine de zece minute, cu cei sapte sau opt romanasi de-ai nostri drept cauza si deopotriva destinatar a/al aprecierii publicului.
In 1993, actorul-clovn Miloud (Jalil Lespert) ajunge in Romania pentru o serie de spectacole. Tanarul, in varsta de aproximativ 20 de ani, decide sa ramana mai mult decat cele doua luni stabilite initial cand il intalneste pe Cristi, un pusti care traieste intr-un canal din preajma Garii de Nord. Socat de stilul de viata al copiilor din canale, Miloud cere ajutorul unei ONG de asistenta sociala si incearca sa se apropie de micile salbataciuni, capatandu-le increderea. "Pentru ei canalul este libertatea", spune Stephane, directorul ONG-ului, care incearca sa tempereze entuziasmul lui Miloud, dar acesta, convins ca le poate oferi copiilor o viata mai buna prin propriile lor forte, crede ca altceva este mai important decat libertatea: respectul.
"Respect", le spune el pustilor si este evident ca respectul nu-l asteapta pentru el insusi, ci pentru ei. Pentru Miloud, "respect" inseamna punga de aurolac aruncata in foc. Inseamna refuzul de a mai cersi prin gara. Inseamna refuzul de a intretine relatii sexuale cu adultii. Inseamna convingerea ca, in ciuda vitregiei sortii, munca si vointa le pot da celor ajunsi in canale mijloacele pentru o viata mai buna.
Pa-ra-da nu este un film usor de privit. Pontecorvo intra in canale dupa copii si-i face sa vorbeasca limba canalului, plina de injuraturi, iar stilul de filmare, din mana, imprima tuturor scenelor un aer atroce de realist. Mizeria, frica, resemnarea, frustrarea, abuzurile, toate se afla acolo, pe pelicula, si sunt spuse atat de convingator, incat ies de pe ecran si te impresoara. Dar Miloud, cu nasul sau rosu, zambetul dublat cu alb, hainele pestrite si mingiutele pe care le tot scoate de prin gura si urechi, aduce speranta. Nu stiu cum se face, pe obrazul spoit cu alb nu curge niciodata nicio lacrima...
O fetita de 12 ani ramasa insarcinata si sfatuita de sora ei sa avorteze. O alta fetita violata de politisti. Abuzuri, batai, altercatii violente, toate sunt surprinse de Pontecorvo cu ajutorul copiilor Robert Valeanu, Cristina Nita, Florin Precup, Andreea Perminov, Iulian Bucur, Georgiana Anghel si Gabriel Huian. E imposibil sa faci un film cu atatia copii actori lipsiti de experienta, unii dintre ei pentru prima oara in fata camerei, fara sa ai si scene neconvingatoare, dar treci usor peste scurtele momente prea teatrale sau nu intru totul sincere, cu ajutorul lui Lespert, un adevarat catalizator al micilor actori.
Inainte de proiectie, n-am putut sa nu ma gandesc la "renumele" pe care Pa-ra-da i-l confirma Romaniei, tara copiilor strazii, a bolnavilor de SIDA, a Nadiei Comaneci si-a lui Ceausescu. In loc sa-l acuzam pe Pontecorvo ca ne vorbeste tara de rau (spunand niste lucruri foarte adevarate, bineinteles), ar trebui mai degraba sa-i multumim. Regizorul a reusit sa mute atentia de la context (Bucuresti, inceputul anilor '90, copiii strazi, abuzurile politiei, etc.) la relatia dintre clovnul Miloud si copiii pe care i-a convins sa iasa din canale pentru a deveni actori de circ. Foarte emotionant, cu siguranta infrumutesat pentru ecran (avem si suspans, si intriga, si tradatori, si rasturnari de situatie), dar Pa-ra-da ajunge cumva sa ramana extrem de aproape de ochi si inima si sa te convinga suta la suta. Bravo!
Foto: Inainte de proiectie, cei sapte copii actori au "executat" piramida izbanzii prezenta si la finalul filmului.
