Planeta maimuţelor este cea mai longevivă serie SF din toate timpurile şi de-a lungul celor mai bine de cinci decenii a reuşit să filozofeze convingător pe seama ideii de umanitate şi, mai ales, pe seama specisismului, anume discriminarea pe bază de specie. Şi probabil că cel mai convingător aspect al seriei este să ne provoace să medităm la marea întrebare: merită umanitatea să fie specia dominantă pe Terra? Mai ales în contextul efectelor dezastruoase pe care rasa umană le are asupra planetei, a fost în egală măsură captivant şi reconfortant să ne gândim dacă nu cumva un virus ce inversează rolurile ar fi de bun augur pentru supravieţuirea pe termen lung a vieţii - în sensul larg - pe glob.
Din păcate Planeta maimuţelor: Noul regat/Kingdom of the Planet of the Apes nu este altceva decât o însăilătură de locuri comune din filme celebre (o parte importantă a poveştii pare luată din Cartea junglei, de exemplu) şi, chiar dacă are ritm, reuşeşte pe alocuri să emoţioneze şi impresionează încontinuu din punct de vedere vizual, la sfârşit ieşi din sală ridicând vag din umeri.
Sequelul este un restart abrupt al poveştii, acţiunea având loc la "multe generaţii" după moartea lui Caesar, ataşantul protagonist al celor trei părţi anterioare. În centrul atenţiei este Noa, un tânăr cimpanzeu care trăieşte într-un trib de maimuţe ce şi-a găsit sălaş într-un grup de giganţi stâlpi de electricitate, unde maimuţele sunt în strânsă comuniune cu o altă specie, şoimii. În primele scene îl vedem pe Noa (Owen Teague) aproape pierzându-şi viaţa, alături de prietenii săi Anaya şi Soona, în încercarea de a pune mâna pe un ou de şoim, parte esenţială din ritualul de maturizare care îl va transforma în membru cu drepturi depline al tribului. Două evenimente îl vor deturna pe Noa de la destinul său: întrezărirea unui om în pădure şi un prim contact cu un violent clan de maimuţe. Noa va fi aruncat astfel pe un itinerariu de care atârnă soarta naţiei sale şi poate chiar mai mult de atât...
Ce supără la Noul regat este totala lipsă de ambiţie în a veni cu ceva cât de cât nou. Multe părţi ale filmului amintesc de The Last Kingdom (ca să rămânem în zona producţiilor care au cuvântul "regat" în titlu), excelentul serial cu vikingi în care un copil saxon este înfiat de un războinic viking, ajungând ulterior să aibă un cuvânt important de spus în formarea Angliei. The Last Kingdom vorbeşte mult mai ataşant despre loialitate, ambiţie şi ce orori comiţi pentru a-ţi proteja neamul decât Noul regat, care se mulţumeşte doar să fie un punct de pornire călduţ pentru o eventuală nouă trilogie. Având în vedere succesul considerabil al filmului în primul weekend de difuzare în Statele Unite, aceste continuări vor veni cu siguranţă.
În ce priveşte punctele de atracţie ale filmului aspectul trebuie menţionat, cu vârf şi îndesat. Desigur, am văzut în nenumărate alte producţii (un exemplu foarte bun este The Last of Us) moduri inventive în care natura recucereşte betonul, oţelul şi sticla marilor oraşe, dar Noul regat chiar are câteva cadre excelente în această privinţă. Un aspect tehnic ce poate va scăpa publicului larg: într-o scenă, Noa, Anaya şi Soona ies din apă şi admiră, la lumina unor făclii, vestigii ale umanităţii. Un prim plan cu cele trei feţe ude şi licăririle provocate de făclii este cu siguranţă una dintre cele mai atractive şi complexe cadre pe care le vei vedea anul acesta la cinema.
Altfel, totul este schematic şi rudimentar. Nu ni se explică de ce tribul lui Noa este atât de ataşat de şoimi, deşi acest ataşament justifică o mulţime de scene din durata şi aşa prea mare a filmului. Mai mult, avem o mulţime de personaje-şablon, "mentorul", "liderul dement", "colaboratorul uman" şi aşa mai departe. Protagonista umană (fanii serialului The Witcher o vor recunoaşte aproape imediat pe Freya Allan) este singura care oferă o cât de mică surpriză, dar e o surpriză ce subliniază încă o dată că Noul regat este doar un preambul spre un sequel (sper) mai ofertant.
Părerea ta
Spune-ţi părerea