Irina Margareta Nistor: „eram convinsă că la Paris, pe străzi, e o muzică de fond, ca-n filme... "

În ianuarie 2012, cu prilejul manifestaţiilor din Piaţa Universităţii, un personaj intrat în cultura populară românească în anii '80 a prins din nou viaţă, datorită unei pancarte-manifest, făcând din nou efervescente amintiri dintr-o perioadă în care eroii hollywoodieni cunoscători de arte marţiale aduceau lumină într-o lume cenuşie: România aflată în cei mai grei ani de comunism (numai anii '50 i-au egalat, poate chiar depăşit). "Chuck Norris, help!!!" e mesajul de pe pancartă (vezi foto, jos), amintind de actorul specialist în karate cu cele mai multe filme pe casete VHS cumpărate sau închiriate în România începând cu anii '80, până după 1996, și traduse de Irina Margareta Nistor.

Mai mult, conform unei relatări, minerii întorşi din Piaţa Universităţii au cerut să vadă un film cu Chuck Norris. Actorul este şi protagonistul unei serii de bancuri locale, majoritar microbiste: "Chuck Norris e singurul care îl poate înlocui pe Mircea Sandu" (Preşedintele Federaţiei Române de Fotbal din august 1990 - n.red) sau "Chuck Norrris a vrut să investească la Dinamo. Zé Kalanga s-a speriat şi a fugit..." (Kalanga este un fotbalist angolez, fost campion al României, care a refuzat să se mai prezinte la lotul dinamovist în sezonul 2007-2008 - n.red.) ori "Rapid a încheiat un contract cu Chuck Norris pentru renovarea stadionului. Lucrările întârzie, întrucât pe Chuck Norris îl doare spatele"...

Pe fondul acestor evenimente, documentarul Ilincăi Călugăreanu, Chuck Norris vs Communism, din care au fost proiectat un extras de 10 minute la Festivalul Anonimul din Delta Dunării, vine cum nu se poate mai bine, descriind cum s-a putut supravieţui într-o situaţie extremă şi care a fost supapa. Irina Margareta Nistor, "vocea filmelor", cea care a dublat în 11 ani 5000 de filme străine, ce intrau în ţară ilegal şi erau văndute pe sub mână, este eroina filmului. Documentarul urmăreşte povestea acestor casete şi a unei voci care a devenit un simbol al libertăţii. Aflată la Sfântul Gheorghe în calitate de selector la secţiunea scurtmetraj, traducător, dar şi actor în documentarul Ilincăi Călugăreanu, Irina Margareta Nistor a povestit cu vervă pentru cititorii Cinemagia despre acei ani şi rolul ei în filmul Chuck Norris vs. Communism.

Cinemagia: Îmi aduc aminte de o relatare despre Mineriadă, după care, în 1990, minerii tocmai întorşi din Piaţa Revoluţiei au fost cazaţi de Guvernul Iliescu într-un cămin, şi primul lucru pe care l-au făcut aceştia a fost să ceară un film cu Chuck Norris. Ce alte poveşti ori anecdote pe tema lui Chuck Norris, Bruce Lee ori Jackie Chan, protagoniştii filmelor cel mai cerute de românii care cumpărau/închiriau VHS-uri vă amintiţi?

IMN: Nu ştiu, habar n-am. Ideea cu Chuck Norris s-a născut de la un eveniment recent, acum de curând, când au fost mişcări în Piaţa Revoluţiei, la începutul anului, iar pe o pancartă scria "Să vină Chuck Norris să ne salveze!".

Cinemagia: Acum, post-factum, dublarea filmelor - care era parte dintr-un proces ilicit, la acea vreme - îl vedeţi ca pe un act de curaj? Aţi face la fel dacă ar fi să vă reîntoarceţi în trecut?

IMN: Aş face oricând acelaşi lucru. Sigur că exista o oarecare frică, nu-mi dădeam seama pe vremea aceea că cei de la Miliţie de fapt acceptau treaba asta, că se întâmpla la fel în celelalte ţări comuniste, nu aveam informaţia necesară; ştim foarte bine că nu era internet, era imposibil să am o privire de ansamblu, să-mi spun în gând 'domnule, nu mi se poate întâmpla nimic, pentru că...'. Dar aş lua-o de la capăt, pentru că ştiu mai ales acum că a contat pentru mulţi, pentru mulţi a însemnat o evadare; pe de altă parte - foarte egoist privind lucrurile - eu nu pot trăi fără filme, şi era singura şansă de a vedea filme, nu aveam banii necesari pentru a-mi cumpăra un video, prin urmare - dacă ar fi făcut altcineva dublarea - eu nu aş mai fi putut vedea filme.

C: În consecinţă, la momentul respectiv - anii '80 - dublarea filmelor pentru a fi distribuite pe casete VHS nu aţi perceput-o ca pe un act de dizidenţă?

IMN: Nu m-am gândit că ar fi un act de dizidenţă, nu cred că aş putea să spun treaba asta, dar - pe de altă parte - îmi făcea o plăcere nebună să pot să zic "comunism împuţit". Eu provin dintr-o familie care i-a urât pe comunişti din rărunchi. Îmi amintesc cum mi se povestea Punguţa cu doi bani: un personaj era "boierul cel rău şi rus"... Nu am văzut filme ruseşti, n-am fost dusă de părinţi la filme româneşti foarte multă vreme, în ideea că nu fac decât propagandă; aşa am fost crescută. Era un profund curent anticomunism în familia mea şi o formă de curaj până la urmă.

C: Spuneaţi că vă făcea plăcere să traduceţi cu sintagma "comunism împuţit". Cum v-aţi descurcat cu celelalte replici care ar fi putut fi considerate subversive din filmele pe care le-aţi dublat?

IMN: Le-am tradus ca atare. În televiziune exista o cenzură clară. Nu puteai să spui "preot", ori "biserică", sau "Moş Crăciun". Apărea "Moşu'", "catedrală"; "pastor" în loc de "preot"... Pe VHS-uri puteam să mă desfăşor, nu mai exista cenzură.

Cinemagia: Când aţi iesit prima dată în Occident?

IMN: În '90, imediat după ce au venit minerii. Nu am putut călători până la vârsta de 33 de ani. Mi-am făcut atunci toate actele. Am vrut chiar să rămân în Franţa. Dar am văzut pe CNN cum se făcea la Bucureşti un marş al tăcerii pentru Marian Munteanu (unul dintre reprezentanţii mişcărilor pentru drepturi civile, lider al demonstraţiei studenţeşti din Piaţa Universităţii, 1990 - n.red.). şi mi-am zis "Suntem un popor minunat, eu mă întorc acasă!"

Cinemagia: Cum aţi perceput Occidentul, altfel decât din filme, până în anii '90?

IMN: Din povestiri, era o percepţie a unui Occident civilizat, care trebuia descoperit, nu îl idealizam neapărat.

C: Aţi tradus şi din altă limbă decât engleza?

IMN: Da, tot felul, inclusiv filme indiene cu subtitluri englezeşti, de asta mă iubesc florăresele, care oricum - majoritar - nu ştiau să citească. Am tradus şi seriale, filme franţuzeşti, italieneşti, sud-americane, foarte variate, multe filme asiatice, pe lângă cele cu bătăi, Nobila casă, acum e un restaurant prin Bucureşti cu numele ăsta...

C: Aş vrea să faceţi, în câteva cuvinte, portretul anilor '80.

IMN: O să redau portretul pe care l-am făcut şi în Chuck Norris vs Communism. Erau nişte ani foarte sumbri, erau nişte ani în care, cum ziceam, era frig, foamete şi nu era lumină. M-a întrebat odată un preot dacă m-am bucurat de răul altuia şi i-am răspuns că da. M-am bucurat că Ceauşescu a trăit timp de trei zile frigul, frica şi foamea ca noi toţi câteva decenii. Aşa că la asta aş putea să reduc anii aceia. Era o mai mare solidaritate între oameni (circulau cărţi în samizdat), pentru că exista un duşman comun, în măsura în care oamenii aveau curajul să recunoască existenţa acestui duşman comun. Nu mi s-a părut nimic frumos, iar faptul că nu am putut călători când eram tânără a fost cea mai cumplită pedeapsă. Pentru că atunci când în final am reuşit să călătoresc am constatat că şi asta se învaţă.

Poate părea o naivitate, însă - când am ajuns la Paris - eram ferm convinsă că pe străzi mereu se aude o muzică de fond, cum văzusem în documentare. Nici la Moscova nu au avut încredere să mă trimită în perioada comunistă. Le păream un personaj bizar. Probabil pentru că nu eram membră de partid şi asta îi deruta.

C: O amintire foarte pregnantă a dumneavoastră din acei ani?

IMN: Pot să zic o poveste foarte frumoasă: pentru copiii angajaţilor televiziunii se dădea un spectacol la radio, noi eram împreună, Radio-televiziunea; venea Moş Gerilă, nu Moş Crăciun, şi le dădea nişte cadouri. Înainte de asta era o animaţie pe care trebuia s-o dublez, şi - fiind o colaborare - trebuia să iau o sumă de bani. Însă nu ceream bani, ci un pachet "cum se dădea copiilor", pentru că acel pachet conţinea o portocală - una singură. Și portocala aceea o folosea bunica să o radă pentru cozonacul de Crăciun...

O altă poveste e legată de binecunoscuta mea pasiune pentru avioane. Am plecat cu Taromul la Oradea, însoţind un grup de sindicalişti, care veneau din toată lumea şi făceau studii la ştefan Gheorghiu, ca să devină demnitari în ţările de baştină. Am spus părinţilor că merg cu trenul, nu cu avionul, ca să nu-i alarmez, însă - între timp - tata a găsit banane şi a venit în gară să mi le aducă, şi a ieşit o dramă întreagă, că nu erau celulare, au sunat peste tot.

C: Legat de Securitate, aveţi sau credeţi că aveţi dosar?

IMN: Nu ştiu dacă am sau n-am, nu m-am interesat şi nu vreau să aflu. Nu vreau să ştiu.

C: Un top al preferinţelor dintre filmele pe care le-aţi tradus?

IMN: Dintre filmele interzise, Doctor Jivago, unul dintre primele filme pe care le-am tradus. Dacă până şi ruşii l-au blocat, era clar că era interzis în România. Este printre preferatele mele. În ceea ce făceam eu, nu era cum să fie cenzură. De exemplu, Naşul l-am tras pe casete şi l-am mai tradus o dată, pentru că exista în arhiva cinematecii, dar nu se dădea. Da, Doctor Jivago ar fi pe primul loc, apoi Poveste de Crăciun cu Mickey Mouse, îl tradusesem din italiană. Animaţiile îmi plac foarte mult pentru că ador copiii... bine crescuţi.

C: Mesajul final al acestui film ar putea fi că, deşi anii '80 au fost cei mai grei ani ai comunismului din România, au fost totuşi perioada de glorie a casetelor VHS?

IMN: Nu. Cred că ea vrea să descrie exact cum se poate supravieţui într-o situaţie extremă şi care a fost supapa. şi asta a fost - din punctul meu de vedere - pasiunea pentru cinema a românilor. Pentru că nu a fost doar pasiunea mea, a fost mai degrabă o pasiune naţională şi cred că asta a dus mai târziu la premiile de la festivalurile mai importante şi chiar la festivalurile în sine. Pentru că toţi copiii care stau aici, la Anonimul, au auzit povestirile părinţilor care stăteau la asemenea video-night-uri. Românii făceau foarte mari sacrificii, ştim foarte bine asta. Îşi vindeau maşinile, unii şi apartamente, pentru că era foarte scump un video. În primul rând diverşi le aduceau "la pachet", ca blugii şi cafeaua; la noi nu existau şi nu au existat până în anii '92-'93 genul ăsta de produse - să te duci în magazin şi să îţi iei. Și atunci făceau eforturi foarte mari, plăteau ca să vadă filmele astea, le dădeau prin teatre ca să îşi asigure autofinanţarea, că altfel ar fi murit de foame. Cred că a fost ceva benefic pentru multă lume, pentru că pe mulţi i-a scos dintr-o stare de depresie, din senzaţia că ai fi în puşcărie tot anul, parcă ţi se arăta un geam; pentru alţii a fost chiar un mijloc de subzistenţă.

IMN: În al doilea rând, Ilinca (Călugăreanu, regizoarea - n.red) a vrut să arate că fenomenul traducerilor simultane exista şi în alte ţări, doar că acolo bărbaţii erau cei care făceau voice-over-ul. La Chişinău, în Rusia, în ţările baltice... La Strasbourg, în '96, am întâlnit un astfel de fost traducător care traducea cu un cârlig pe nas ca să nu i se recunoască vocea; acum ni se pare absurd, pentru că se ştia exact cine face treaba asta. Și în România au mai existat alţi traducători de filme, traducători din germană de exemplu, dar nu i-am cunoscut, în afară de Mircea.

Mai era o fată, Anca, dar a emigrat foarte repede, era mai tânără decât mine şi avea avantajul că stătuse un timp în străinătate, deci ştia mai bine limba şi avea o voce mai dulce; vocea mea e mai răguşită şi mai pasională, eu nu pot să traduc alb.

C: Și în celelalte ţări, doar un singur traducător a fost?

IMN: Da, aşa am înţeles. Doar în Rusia au fost doi, şi ambii bărbaţi. Era un singur distribuitor? Cum de un număr aşa de mic de translatori? Au mai încercat şi alţii, domnul Zamfir a mai avut tentative cu alţii, ar fi vrut să mă schimbe, nu vroia să depindă de mine, şi nu au rezistat, sau nu au avut răbdare. Totul era la prima vedere, dacă îl opream, ceea ce se întâmpla de foarte puţine ori, trebuia s-o iau de la capăt, dar  domnul Zamfir îmi mai și trăgea un perdaf de nu mă vedeam. Era sever, un patron adevărat... Lucram şi câte 12 ore. Îmi aduc aminte că la începutul lui '89, în sfârşit îmi luasem televizor color, şi mă grăbeam să ajung acasă, şi mi-a spus "vă întoarceţi în secunda asta sau niciodată". Nu era simplu, era dur şi îmi dau seama că era nevoie să fie aşa ca să funcţioneze atât de bine. Plus că mai avea o chestie inteligentă: la şefii ăştia foarte mari le dădea pe gratis casetele VHS, că aveau şi ăia copii şi neveste şi trebuia să-i distreze cumva.

C: Dificultatea la traducere a ţinut de un anumit gen?

IMN: Ei, sigur că da, un documentar se traduce mult mai greu decât un film cu bătăi. Mie mi-erau dragi alea cu bătăi, deoarece se vorbeşte puţin şi dialogurile sunt simpliste. Nu acelaşi lucru e cu piesele de teatru. Și la animaţii, mai ales dacă animaţia e după un roman celebru, e mai complex. Filmele erau la prima vedere, nu era Internetul să mă uit măcar cu cine erau filmele, astea în cazul în care distribuţia era la final, sau să mă uit măcar la ce se referă titlul.

C: La un moment dat subtitrarea filmelor s-a oprit, cum aţi trecut de momentul ăsta?

IMN: Desigur că a fost o etapă care s-a încheiat atunci când s-a dat legea audiovizualului, pentru că din momentul acela dublarea intra sub incidenţa legii. Era în '96. În martie, de ziua mea! Dar tot îmi face plăcere din când în când să mai fac simultane, pe scenă, ca pentru fraţii Dardenne, pentru că lumea simte nevoia să fac eu chestia asta.

C: Cât de receptivi credeți vor fi străinii faţă de acest documentar?

IMN: Filmul este o coproducţie româno-engleză, Ilinca (Călugăreanu - n.red.) şi echipa sunt de la Londra, Monica (Lăzurean-Gorgan - n.red) e producătoare în România, am înţeles că există o propunere să deschidă Festivalul de la Amsterdam, o asemenea chestie care e underground văd că interesează. Cum am trecut noi prin comunism. Bine, şi personajele sunt extrem de colorate...

Gafe