Ion Lucian - Ne-a părăsit bunicul...

Mi se pare de neconceput o identitate în lumea teatrului şi a filmului românesc care să nu şi-l asume ca pe un fel de "bunic" pe Ion Lucian - căci cei mai mulţi dintre noi ne-am început ucenicia ca spectatori la Teatrul Ion Creangă, fondat şi condus de actorul care s-a suprapus în mare parte, pentru toţi membrii acelor generaţii, cu iniţierea în teatru. L-am descoperit în rolul celebrului Ismail, din dramatizarea celebrului roman "Toate pînzele sus!" de Radu Tudoran, iar moartea lui, în final (versiunea scenică simplifica astfel deznodământul) mi-a umplut ochii de lacrimi - şi sufletul, de o prezenţă frumoasă şi caldă, şi perpetuă; până acum, dar nu numai...

Prin 1978, a circulat un zvon momentan că murise Ion Lucian - pornise nu ştiu cum şi de unde, şi din fericire s-a stins repede. În asemenea împrejurări, se spune că împricinatului i-a "murit moartea", şi va avea o viaţă lungă - cu care, iată, Dumnezeu l-a binecuvântat pe Maestru. Şi totuşi, n-a fost atât de lungă pe cât aş fi vrut. În 1969, după o reprezentaţie cu piesa "Şcoala din Humuleşti", dramatizare a "Amintirilor..." lui Creangă, unde fuseserăm duşi cu şcoala, a avut loc o consfătuire între actori şi copiii din sală, moderată de directorul teatrului. Afecţiunea sinceră, umorul sclipitor, spiritul comunicativ cu care ni se adresa Ion Lucian mi-au mers la inimă atât de adânc, încât curând am visat că purtam o conversaţie cu el prin Parcul Operei, ca doi prieteni adevăraţi - şi multă vreme după aceea am tot aşteptat ca visul să se împlinească. În ultimii ani, puneam la cale cu prietenul nostru comun Vasile Menzel o vizită la Teatrul Excelsior, ca să-l cunosc în sfârşit pe idolul copilăriei şi să-i povestesc şi acel vis - întrevederea de la premiera "Medaliei de onoare" (2009, Peter Călin Netzer - ultimul film al lui Ion Lucian) a fost prea scurtă pentru mai mult de un respectuos salut. Şi iată că, după atâţia ani de aşteptare, n-am mai apucat... Iar plecarea lui (31 martie, 2012) s-a produs prea repede şi la nivelul zilelor - tocmai pregăteam un articol omagial pentru data aniversară de luna asta, până la care mai sunt trei săptămâni: în 22 aprilie, Ion Lucian ar fi împlinit optzeci şi opt de ani.

 Născut, aşadar, în 1924 (acelaşi an cu părinţii mei şi, în general, ai multor congeneri - ceea ce sporea sentimentul de a vedea în el aproape o figură paternă), a absolvit Academia Regală de Teatru şi Muzică din capitală în 1945 - deşi debutul scenic avusese loc cu trei ani în urmă când, student fiind, a preluat pe neaşteptate (în doar cinci minute!) rolul lui Guliţă, din "Coana Chiriţa", căci interpretul titular nu venise şi gongul stătea să bată... A stârnit un asemenea entuziasm, încât a doua zi Liviu Rebreanu, directorul Teatrului Naţional, l-a păstrat definitiv în rol, răsplătindu-l şi cu o gratificaţie echivalentă cu salariul pe trei luni - din care şi-a cumpărat două costume de haine, căci pe vremea aceea trebuia ca actorii să impună un mare respect în viaţa publică, inclusiv prin ţinuta vestimentară. Astfel a debutat o carieră artistică imposibil de detaliat - numai primii trei ani de la Teatrul Naţional i-au adus nu mai puţin de şaptezeci şi patru de roluri.

L-aş menţiona, însă, pe Jean din "Rinocerii", de Eugen Ionescu, la Teatrul de Comedie - unde impresiona prin celebra metamorfoză din Actul II, în relaţie cu acel Bérenger a lui Radu Beligan. Tot pe acea scenă i-am savurat umorul extrem de fin al Producătorului din comedia amară "Cinema", de Jean Anouilh (1979), precum şi compoziţia robustă, marcată de vigoarea unei satire necruţătoare, a arivistului laş Iasunin, din "Turnul de fildeş", de Viktor Rozov (1981). O adevărată revelaţie a fost, în 1981, "Imaginile sunt imagini" (spectacol cu piesa «Les Mots», de Eugen Ionescu, la Teatrul Ion Creangă), în regie proprie, unde juca şi rolul principal al Tatălui - după ce interpretase un alt Tată, de un dramatism necruţător, în "Excursia", de Theodor Mănescu (1976, cu Dina Cocea şi Adrian Pintea la debut), tot la Ion Creangă - căci, deşi din 1974 postul de director îl preluase Alecu Popovici, Ion Lucian menţinea legătura cu această instituţie de cultură căreia-i dăduse viaţă, din iubire pentru copii, înţelegându-le nevoia şi dragostea de teatru, în 1964, an când am şi văzut acolo primul spectacol din viaţa mea, "Harap alb", după Ion Creangă, în regia lui Ion Lucian (atât de convingător pus în scenă, încât la pauză am vrut să plecăm acasă - nu mai suportam suferinţa eroului persecutat de Spân).

Alta dintre montările lui legendare a fost "Nota zero la purtare", de Virgil Stoenescu şi Octavian Sava, într-o regie vivace şi proaspătă, plină de haz şi credibilitate, care atenua la maximum conformismul politic al scriiturii, impunând-o ca pe o piesă de cursă lungă, îndrăgită pe parcursul anilor de copii după copii... Cum spuneam, nu ne ajung nici spaţiul şi nici timpul pentru a acorda creaţiei teatrale a lui Ion Lucian atenţia pe care o merită.

Pe ecran, a debutat cu rolul unui miliţian de la circulaţie, într-un film "semi- omologat", căci data de naştere a cinematografiei româneşti "oficiale" e echivalată cu anul 1949; în 1947, comedia "Două lumi şi-o dragoste", de Victor Gertier şi Vladimir Maximilian, cu Agy Polly şi Puiu Maximilian, finanţată de industriaşul timişorean Pollack (mai erau doi ani până la naţionalizare), a fost realizată la Budapesta, în trei versiuni: maghiară, română şi germană. A urmat Virgil Sachelarie, din "Viaţa învinge" (1951, Dinu Negreanu), un şofer din scurt-metrajul "Gelozia, bat-o vina!" (1959, Elena Negreanu), Pavel din "Alarmă în munţi" (1955, Dinu Negreanu), "Afacerea Protar" (1956, Haralambie Boroş - ecranizare neinspirată după piesa "Ultima oră" de Mihail Sebastian), şi, în fine, explozivul rol din "D'ale Carnavalului" (1958, Gheorghe Naghi şi Aurel Miheleş) - film pe care, trecând peste neajunsurile proprii acelei perioade de fragedă pruncie a cinematografului românesc, îl consider totuşi adevărata transpunere pe peliculă a comediei lui Caragiale.

 În triunghi cu Jeana Gorea şi Vasilica Tastaman, Ion Lucian oferă aici un Nae Girimea deloc explicit, care-şi ascunde abil perfidia sub masca bonomiei, evitând orice accente ostentative - de neuitat în secvenţa când Aida Muga Ionescu îi dedică faimosul şlagăr al epocii "Vin' tăticule, vin' Bibicule, vin'...!" În acelaşi an, a mai fost Regizorul din "Alo? Aţi greşit numărul!" (Andrei Călăraşu), după care a întregit un duet comic irezistibil cu Birlic, în mediu-metrajul "Doi vecini" (1959, debutul regizoral al lui Geo Saizescu).

Jean Georgescu i-a valorificat din nou stilul comic suav-alunecos în "Mofturi 1900" (1964), iar Paul Călinescu l-a distribuit în rolul avocatului Rădulescu Nercea din "Titanic Vals" (1965). ...Şi aici s-a produs ruptura! În mod inexplicabil, după această succesiune strânsă de roluri antologice, cineaştii români parcă au uitat complet de marele actor. În plan artistic general, continua să fie mai mult decât prezent, nu doar conducându-şi teatrul, ci şi jucând non-stop, pe mai multe scene, inclusiv la televiziune - dar filmul îl ignora. Anomalia a durat aproape douăzeci de ani, până când, în 1984, şi-a amintit de el cine altul decât Ion Popescu-Gopo, oferindu-i-l pe celebrul Moş din "Punguţa cu doi bani", în novatoarea sa transpunere cinematografică "Rămăşagul", formând un cuplu savuros cu o actriţă de acelaşi calibru: Draga Olteanu-Matei. Dar nu era decât o revenire izolată, pe cât de importantă, pe atât de pasageră.

 Noua întrerupere a fost şi mai lungă: douăzeci şi cinci de ani! Cel ce l-a onorat cu "cântecul de lebădă" este Peter Călin Netzer, cu "Medalia de onoare" (2009) - rol de conţinut şi întindere: preşedintele asociaţiei foştilor veterani de război combină cumsecădenia şi sarcasmul, voioşia ludică şi înţelepciunea unei vieţi trăite din plin, ca un pandant semnificativ al protagonistului dezarmat şi vulnerabil, care descoperă prea târziu zădărnicia, interpretat de Victor Rebengiuc. Rămâne prezentă în memorie replica sa rapel, din secvenţa când Tătuka Ilici (as himself) le prinde-n piept medaliile de onoare, mulţumindu-le formal pentru actele de eroism: "Am făcut şi noi ce-am putut. Dacă puteam mai mult, făceam mai mult" - rostită, dincolo de ironia glumeaţă, cu o privire şi o intonaţie încărcate de sensuri... La conferinţa de presă a acestui film l-am redescoperit pe acelaşi Ion Lucian din anii copilăriei; timpul îşi pusese foarte puţin amprenta pe chipul lui ca o lună plină, radiind bunătate cu sclipiri jucăuşe, iar discursul verbal era şi acum dibaci, plin de miez şi spirit.

Ne exemplifica vivace, cu dezinvoltură şi un atotbiruitor bun-simţ, ce înseamnă o existenţă împlinită, în cel mai uman sens al cuvântului - mai ales în plan interior, şi abia apoi prin numeroasele premii şi distincţii decernate, în frunte cu rarissima "Legiune de onoare" conferită de Jacques Chirac (deşi... ca la noi la nimenea: presa a comentat mai mult primirea ei de către Martin Scorsese, decât de al nostru Ion Lucian!), moment despre care marele actor povesteşte: "Am cerut să-mi trimită medalia aici, mi-a acordat-o ambasadrul Franţei, Philippe Étienne, în prezenţa oficialităţilor noastre - şi acest eveniment mi-a schimbat şi metabolismul" precizează el, cu umorul său imbatabil, încheind: "Să fii recunoscut de Franţa, care, totuşi, a rămas farul culturii europene, cu cea mai mare distincţie, care nu se dă nici pe telefoane, nici pe apartenenţa la un partid, mi se pare că, într-adevăr, înnobilează cariera unui om."