Hansel & Gretel: Witch Hunters - Distracţie interzisă minorilor

Hänsel şi Gretel constituie unul dintre cele mai populare şi îndrăgite cupluri de eroi copii ai literaturii universale - foarte apropiaţi şi subsemnatului, de vreme ce împrejurările m-au învrednicit să traduc la un moment dat basmul Fraţilor Grimm, pentru o ediţie din 1999 - şi, recent, i-am "recuperat" şi într-o carte originală pentru copii care va apărea în curând, întrunind laolaltă mai multe personaje celebre. Generaţiile succesive de mici cititori, crescând, i-au făcut să rămână iubiţi şi de tot atâţia adulţi. Ca atare, o răstălmăcire în cheie nouă - şi deloc inofensivă! - a faimoasei poveşti nu poate fi decât controversată, riscând să violeze multe tabuuri...

Mizând pe latura a doua a popularităţii (publicul format din adulţi, care i-au păstrat în suflete din copilărie), filmul lui Tommy Wirkola îşi asumă statutul politically correct "interzis minorilor sub 18 ani", sub pretextul desuet că nu e nici educativ, nici igienic şi nici frumos să lăsăm copilăretul să vadă sânge, decapitări, viscere împrăştiate şi un delicios funduleţ de domnişoară cufundându-se în heleşteu.

Dar până unde putem merge cu reinventarea subiectelor de mult consacrate? În ultimii ani, a devenit o adevărată modă (nu mai departe de ieri, apropo de Lincoln-ul lui Spielberg, am menţionat două asemenea exerciţii într-ale sacrilegiului - de astă dată, în context istoric). La drept vorbind, libertatea adaptărilor e mult mai veche, fiind chiar inevitabilă când e vorba de ecranizări: oricât de fidele, trebuie să schimbe câte ceva pe ici pe colo - dar... atenţie! Prin părţile ne-esenţiale - adică, rămânând fidele esenţei literare, dincolo de ajustările privind subiectul, structura epică, formatul narativ şi alte elemente formale. Sub acest aspect, Hansel & Gretel: Witch Hunters respectă onorabil regulile, oricât de laxe. Nu-l pune pe Abhraham Lincoln să vâneze vampiri, nici pe Tudor Vladimirescu să pregătească a ţâşpea invazie a marţienilor.

Pur şi simplu, dacă eroii Fraţilor Grimm au scăpat, la origine, din ghearele unei vrăjitoare pornită să-i pape la cuptor, Tommy Wirkola propune o continuare firească a destinului lor, maturizându-i în ipostaza vânătorilor de vrăjitoare. Până aici, nimic de reproşat. Este o evoluţie coerentă şi credibilă, inclusiv în plan estetic. Important este cât de bine duce autorul la bun sfârşit un asemenea demers. Şi, ca să fim cinstiţi, acelaşi precept guvernează şi poate legitima, de fapt, chiar şi libertatea deplină a creatorului: în principiu, îţi poţi permite chiar orice, indiferent de sursă, dacă o faci cu competenţă şi talent. Să nu uităm că Andrew Lloyd Webber a cutezat să transpună Patimile lui Iisus sub formă de rock opera, spre isteria furibundă a habotnicilor, şi i-a ieşit o capodoperă nemuritoare: Jesus Christ Superstar (transpus şi pe ecran, în 1973, de către Norman Jewison). Iar autorilor Roberto Quaglia şi Ian Watson le-a reuşit o trăsnaie şi mai abracadabrantă: expediţia interstelară a lui Vlad Ţepeş, în "Iubitul meu vampir şi cometa de sânge" - o puteţi citi în Almanahul "Anticipaţia" 2013 (încă se mai găseşte la chioşcuri): un fascinant eşantion de umor inteligent şi super-trăsnit, care vă va face să vă cocoşaţi de râs din frază-n frază.

Chiar dacă nu poate egala izbânzile amintite mai sus, filmul de faţă are totuşi meritul de a nu fi nici pe departe o aberaţie, distingându-se printr-un scenariu coerent (Tommy Wirkola şi Dante Harper), şi o regie profesionistă, care-l recomandă în sfârşit pe Wirkola pentru noi pariuri, după alte trei tentative oarecum similare, dar lipsite de răsunet, în Norvegia sa natală (zombii nazişti dincolo de cercul polar, o parodie după Kill Bill etc.).

Pe lângă câteva mici bâlbe de racord şi coordonare în spaţiu, Tommy Wirkola, devenit pentru prima oară accesibil marelui public internaţional, dovedeşte câteva lucruri esenţiale: ştie să povestească, ştie să se exprime în imagini, are simţ stilistic, e complet neinhibat, dar nici nu sare calul. Vom vedea în ce măsură va reuşi să-şi folosească acest potenţial pentru a creşte, sau va cădea în capcana spectacularului facil şi a plafonării.

Deocamdată, i se pot reproşa în primul rând câteva elemente de dramaturgie: scenariul construit împreună cu Dante Harper, deşi urmăreşte o poveste cu cap, coadă şi sens, inventând şi o serie de conexiuni interesante - revelaţiile despre adevărata condiţie a eroilor, relaţia cu societatea din jur, raporturile dintre magia albă şi cea neagră, inserţia atent ponderată a elementelor inspirate din zilele noastre în trecutul retro (arme, gadgeturi, tipărituri etc.) - prezintă şi câteva lacune structurale.

În primul rând, poate din teama de a nu se lăbărţa, e atât de îngrămădit încât îi lipsesc necesarele momente de respiro. Bravo lui că a reuşit să se înscrie în doar o oră şi douăzeci şi opt de minute - dar povestea îi lăsa lejer loc pentru încă vreun sfert de oră, care ar fi aerisit şi echilibrat totul mult mai bine.

Bântuie în film o sumedenie de vrăjitoare care arată bine (adică rău, că-s din tabăra magiei negre) şi joacă binişor, atâta cât au de jucat - în frunte cu Famke Janssen, tartoriţa, care-i cea mai reuşită din tot filmul (nu datorită lui Wirkola, ci fiindcă aşa e ea). Drept pentru care, distracţie plăcută şi fără pretenţii.