Pentru a doua oară în ultimii ani, trustul MediaPro face, cu "Naşa", o lăudabilă tentativă de a aborda filmul de consum - gen care în România este sublim, admirabil putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Să vedem, dar, în ce context cultural şi profesional se înscriu aceste demersuri.
În 1984, anterior premierei cu "Secretul lui Bachus" (unul dintre cele mai reuşite filme comerciale ale acelei perioade), Geo Saizescu îmi spunea că, la vizionare, Mihai Dulea, tartorul cenzurii, a cam strâmbat din nas, apropo de liota de escroci, hoţi, bişniţari, cerşetori şi haidamaci care fojgăiau prin film - adică, tocmai subiectul filmului, tocmai obiectul atitudinii sale critice. Geo i-a amintit de acea izbucnire din final când Milu Hossu îi demască, îi acuză şi-i ceartă (cu coloratura demagogică de rigoare - "poporul munceşte pentru ţara asta, pe când voi..."), la care Tovarăşu Dulea a replicat: "Păi da, da' abia la sfârşit!" "Ei, şi ce-aţi fi vrut," a ripostat Geo, "să le zică de la-nceput «sunteţi nişte bandiţi»?" - la care Dulea n-a mai avut ce să zică şi a dat drumul la film. (Era încă bine, că pe urmă repede s-a-nvăţat şi, în următorii cinci ani, nici vorbă să mai cedeze atât de uşor!)
Ce însemna divertismentul pentru comunişti
Cazul e simptomatic pentru mentalitatea oficială care guverna producţia de filme sub comunism. Ce însemna divertismentul pentru comunişti - mai ales în ultimul deceniu? Mici glumiţe pe seama unor accidente nevinovate, aventuri (la Marea Neagră şi etc.) pentru a împiedica agenturili de spionj industrial să ne fure secretele ascuţirii creioanelor în spiritul romantismului revoluţionar, sau - cel mai sigur! - peripeţii în decor istoric (haiduci, plăieşi, răzeşi şi alţi eroi). Erau excluse orice accente critice la adresa oricăror situaţii sau persoane "de actualitate" (altă etichetă de carton) - cel mult, puteau fi mustrate cu blândeţe excesele de entuziasm ale unor tineri mai necopţi, care riscau să ducă la răsturnarea câte unui stativ cu eprubete (da' fără să se spargă chiar toate!). Erau interzise violenţele de orice fel - că le fac rău oamenilor muncii, care sunt sensibili. Erotismul era sever controlat (de pornografie nu mai vorbesc, că nici nu "iezista", dar nici de nuditate nu putea fi vorba, se tăia în carne vie - la propriu: în copia de difuzare a filmului "Vară capricioasă", de Jiri Menzel, s-a smuls dintr-un cadru taman porţiunea din mijloc, când se vede din profil, în clarobscur, nudul unei fete), momentele de sex nu puteau apărea nici măcar sugerat (ci doar, în el mai bun caz, menţionate în replici voalate şi eufemistic-tractoristice), iar tinerii aveau voie să iubească fix de la vârsta buletinului, nu mai devreme (ce-i drept, sub aspectul ăsta am reuşit să-i batem, cu ridicolele categorii de rating impuse provizoriu prin toată lumea "politically correct" - cum se zice azi în loc de "pe linie"). Evident, nici nu putea fi vorba de horror (că nu era educativ), nici de fantastic (că pe noi ne interesează realismul socialist, nu toate năzbâtiile şi trăsnăile), iar SF-ul era gâtuit drastic (în film nu putea răzbate decât sub masca "anticipaţie tehnico-ştiinţifică", pretextând invenţii musai româneşti). Filmul poliţist se împuţina şi el de la un an la altul (că hoţii şi criminalii nu caracterizează!), aşa că singura zonă de salvare rămânea cea a subiectelor de epocă - dar acolo era nevoie de decoruri, de costume, de cai, de bani cu alte cuvinte, şi de unde-atâta, în falimentul naţional tot mai adânc în care ne scufundam? În plus, Ceaşcă exhiba o tot mai intensă idiosicrazie faţă de istorie (motiv pentru care şi refuzase folosirea Cotroceniului renovat, cerând în schimb Măgăoaia, în acea concepţie decorativ-arhitecturală delirantă), începea să creadă că însuşi Timpul începea de la Lel şi Lea şi Iepoca Lor.
În aceste condiţii (care reprezintă doar apogeul unor restricţii aplicate, mai mult sau mai puţin şi cu unele oscilaţii, cam pe tot parcursul ocupaţiei comuniste), nici nu e de mirare că nu s-a putut forma şi consolida tradiţia unei cinematografii propriu-zise de public. E drept că sălile se umpleau, dar fenomenul avea o bază profund falsă - lumea se ducea la cinema ca să vadă aproape orice, cu atât mai mult cu cât importul de filme străine era destul de limitat (pe criterii atât financiare, cât şi ţinând de aceleaşi rigori ale cenzurii - ideologice şi imagistice). În plus, se insinua tot mai mult o hibă de ordin major în ceea ce priveşte gradul de profesionalism cinematografic: degenerarea treptată a şcolii româneşti de cinema.
Reprezentanţii filmului "de divertisment" în comunism
Principalul contingent de regizori români din anii de început studiaseră fie la Moscova - şi, lăsând la o parte factorul politic şi naţional, trebuie să recunoaştem că şcoala rusească de film era pe-atunci cea mai bună din lume - fie cu făuritorii propriei noastre şcoli, în frunte cu Victor Iliu. Aşa se face că, în a doua parte a anilor şaizeci şi aproape până la sfârşitul anilor şaptezeci, am stat surprinzător de bine cu filmele - dar în primul rând după aspectul filmelor de conţinut! Trecând peste evenimentul "Pădurea spînzuraţilor" (incontestabila noastră capodoperă naţională apărând complet surprinzător într-o perioadă când filmul românesc încă mai bâjbâia), de la un moment dat au început să se impună cineaşti de o ţinută artistică remarcabilă, ca Mircea Săucan, Lucian Pintilie, Lucian Bratu sau Ion Popescu-Gopo - şi, într-o etapă ulterioară, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, Visarion Alexa... Toţi aceştia lucrau în primul rând pe tărâmul filmului de conţinut - doar ocazional cârmind şi pe tarlaua publicului; în mod semnificativ, cu rezultate dintre cele mai bune: de exemplu, celebra trilogie cu "...ardelenii" (două filme de Piţa şi unul de Veroiu), sau filmele cu totul aparte ale lui Gopo, care îmbinau în stilul lui inimitabil virtuţile ambelor categorii.În schimb, se manifesta un alt fenomen semnificativ: aşa cum e şi firesc, aveam mulţi cineaşti de nivel mediu sau oscilant, care făceau tot atât de multe filme mediocre, de ambele soiuri. Pe alocuri, mai nimereau şi câte un film de conţinut reuşit, sau câte unul care să aducă lumea în sală - dar cel mai adesea, erau amorfi sau chiar penibili. Unii dintre ei au încercat să se dăruiască preponderent filmelor uşoare - şi au reuşit doar limitat, fie în timp, fie valoric, fie şi/şi. Aşa se face că, în acei ani, filmul comercial luat în sine a fost reprezentat cam de următoarele nume şi grupări:
Campionul incontestabil al filmului românesc de public. Culmea, era autodidact (începuse trei facultăţi, dintre care nici una de film: şcoala de ofiţeri de marină, artele plastice şi politehnica). Propulsat printr-un concurs de împrejurări la Sahia şi apoi la cârma primei şi celei mai bune dintre superproducţiile noastre istorice, "Dacii" (1967) Sergiu s-a menţinut vreme de zece ani în fruntea topurilor (vorba vine - pe-atunci, încă nu prea aveam aşa ceva), atât cu filmele istorice ("Mihai Viteazul", 1971, a avut şi el, pe merit, un succes enorm), cât şi, mai ales, cu cele de acţiune (dipticul comisarilor Miclovan şi Roman, urmat de serialul cu comisarul Moldovan). Este cert că, în acel prim deceniu de maturitate artistică, Sergiu Nicolaescu a dovedit o bună cunoaştere a meseriei (inspirată mai ales din filmele străine - adesea nu tocmai pe căi oneste, năravul plagiatului nefiindu-i străin), precum şi o excelentă intuiţie a aşteptărilor publicului. În paralel, cocheta şi cu filmul de conţinut, realizând admirabilele "Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte" (1972) şi "Osânda" (1976). Din păcate, imediat după acesta din urmă, resursele au început să i se epuizeze, înscriindu-l pe o pantă descendentă care, după paisprezece ani de şovăieli, l-a afundat definitiv în marasmul derizoriului unde zace de peste două decenii (atât în planul conţinutul, cât şi al consumului). La începutul acestei perioade de declin, şi-a încercat mâna şi pe tărâmul comediei, cu "Nea Mărin Miliardar" (1979); deşi slab, filmul a avut un imens succes de tip "inerţial" (lumea se ducea pentru actori, din curiozitate, sau ca să poată spune că l-a văzut - iar în continuare intra în joc şi fenomenul sugestiei şi al autosugestiei: "nu se poate să nu fie bun!", cum se întâmplă de-atâtea ori în sfera filmului de public), rămânând beneficiarul celor mai mari încasări din istoria filmului românesc.
Autor al unui singur film bun, "Setea" (1961 - culmea: nici de conţinut, nici de consum, ci ideologic: subiect fals-istoric, de propagandă comunistă, după romanul lui Titus Popovici). Deşi cunoştea foarte bine meseria, lui Drăgan îi lipsea cu desăvârşire harul profesional, filmele lui fiind insuportabil de amorfe, trenante şi plicticoase, chiar şi când ar fi avut toate datele potenţiale ale unor mari succese - iar popularitatea lor se datorează în primul rând actorilor, apoi şi efectelor inerţiale de tipul celui descris mai sus, mai ales în cazul comediilor poliţiste (sau, mai bine zis... miliţiene!) din celebra trilogie a "B.D."-urilor (1970-71). Acelaşi fenomen, mult atenuat, se regăseşte în "Cuibul salamandrelor" (1977) şi "Braţele Afroditei" (1979), tentative ratate în genul de acţiune şi suspense, iar o dublă încercare de a reveni la registrul comic, cu cele două "Chiriţe..." (1987-88), a dovedit doar că până şi umorul scăpărător al lui Alecsandri poate fi lesne ucis când e filmat prost, punând definitiv punct unei cariere bogate, dar prea puţin utile.
Eugen Barbu şi Nicolae Paul Mihail
Scenariştii celei mai lungi succesiuni de filme comerciale, împărţită în două serii şi-un început: Haiducii, Mărgelatu şi... Prima consta la rândul ei din două sub-serii - cea a haiducului Amza (Ion Besoiu), între 1966-68, şi cea cu Anghel Şaptecai (Florin Piersic), 1971-73, toate şase în regia lui Dinu Cocea. Aveau subiecte valide, o ambianţă reuşită şi distribuţii de prima mână - dar, din păcate, şi Cocea era tot un fel de Mircea Drăgan, deşi puţin mai răsărit: secvenţele lui de luptă rămâneau complet lipsite de vlagă. Cele mai reuşite părţi ale filmelor constau în sugerarea şi aşteptarea unor fapte care fie nu veneau, fie dezamăgeau - bref, un şir de promisiuni incomplet onorate.
Apoi, între 1980-87, cei doi scriitori au scos pe interval o nouă serie de concepţie similară, axată tot pe Florin Piersic, care acum îi dădea naştere legendarului erou fictiv Mărgelatu - într-un context mai puţin haiducesc şi mai mult de western românesc prepaşoptist. Primul film era chiar reuşit pe felia lui, avea ritm, stil vizual şi secvenţe de acţiune corect construite, dar din păcate tonusul a scăzut pe parcursul următoarelor două episoade, după care Doru Năstase a murit (în urma unui infarct pe bază de stres, cauzat de Tovarăşu Hegheduş, siamezul lui Tovarăşu Dulea), regia preluând-o Gheorghe Vitanidis, care a coborât şi mai mult calitatea filmelor, până la ultimul, complet nesemnificativ, în regia lui Mircea Moldovan. Simţind că-şi epuizaseră şi acest filon epic, Barbu şi Mihail au început un nou serial, de aceeaşi factură, cu Lică şi Gheară. S-au făcut din el doar două filme: "Martori dispăruţi" (Dan Mironescu, 1988) şi "Lacrima cerului" (Adrian Istrătescu Lener, 1989), care au trecut neobservate. Publicul se săturase deja de haiduci, după care a venit revoluţia şi genul chiar n-a mai interesat pe nimeni (cum avea să dovedească, în 1993, "Doi haiduci şi o crâşmăriţă", de George Cornea).
Geo Saizescu
Pe departe cel mai dedicat regizor român de comedie, şi până la un punct posesor al unui umor autentic, după cum a dovedit-o cel mai bun film al lui, "Balul de sîmbătă seara" (1968) şi unele secvenţe din alte filme ulterioare - în special "Secretul lui Bachus", menţionat deja mai sus, şi "Astă seară dansăm în familie" (1972). Totuşi, cel mai mare succes al său, "Păcală", rămâne simplist şi ieftin, plin de poante forţate
şi gaguri căznite - culmea, urmat şi de un sequel nu târziu, ci mult prea târziu: "Păcală se întoarce" (2006), care ar fi fost mai bine nici să nu existe. Saizescu şi-a mai încercat mâna şi pe partea genului policier, cu neînsemnatul "Şantaj" (1982), căruia nici chiar publicul nu i-a acordat o prea mare atenţie.
Manole Marcus
Cineast fin dar inegal, a cochetat mai mult cu filmul de conţinut, fără rezultate notabile. După o comedie cinstită şi surprinzător de reuşită, deşi foarte conformistă ideologic "Nu vreau să mă însor" (1960), a trecut un deceniu şi mai bine până s-a impus profesional, strict pe palierul filmului de consum: "Capcana" (1974, încheierea aventurilor comisarului Roman, printr-un film de aventuri surprinzător de reuşit, după ce tot el, Marcus, înmormântase seria în două episoade de mistificare istorică grosolană - ce-i drept, prezentă şi aici, dar contracarată de dinamismul şi tensiunea secvenţelor de acţiune), apoi două comedii savuroase: celebrul "Actorul şi sălbaticii" (1975) şi, în siajul lui, "Operaţiunea «Monstrul»" (1976), mediocru ca film, dar cu câteva momente actoriceşti inegalabile, de la aceiaşi Tomiţă Caragiu şi Marinuş Moraru.
Devotată cu precădere filmului pentru copii (deci, cu o componentă de consum accentuată prin definiţie), nu şi-a egalat niciodată scurt-metrajul de debut "Năică", (1963), o adevărată minibijuterie de candoare, stil şi simplitate de bun-gust. Celebre rămân cele două "Veronici" ale sale (1972, 1973), care însă s-au impus mai mult prin instinctul de a mima metodele filmelor pentru copii străine cu adevărat reuşite, beneficiind şi de eforturi considerabile în planul producţiei (decoruri, costume, machiaj, efecte speciale) şi de faptul că micuţii erau duşi cu cârdul să le vadă, că aşa trebuie... ceea ce, evident, rezolva problema doar în plan cantitativ, nu şi lăuntric - căci, din păcate (sau, mai bine zis, din fericire!) copiii, cu intuiţia lor acută, simţeau imediat ipocrizia condescendentă cu care li se adresa autoarea. Zizi Bostan a mai tatonat comercialismul infantil cu "Tinereţe fără bătrâneţe" (1969), deloc rău, dar singular, cu "Mama" (1977), un musical excelent (care păcătuia doar sub două aspecte: făcea praf din Creangă, spulberându-i "Capra cu trei iezi" printr-o poveste complet schiloadă, şi întruchipa personajele arhetipal româneşti Capra şi Lupul cu ajutorul unor superbi actori... ruşi: Liudmila Gurcenko, şi Mihail Boiarski! Adică, vorba ceea: pupincurism sovietofil să fie, dac-o cer interesele Bostanului, da' s-o ştim şi noi!)... şi, în sfârşit, cu ecranizarea după Cezar Petrescu din seria "Fram" (1981-2, două lungmetraje şi o variantă în format de serial TV), admirabile în plan formal (producţie, scenografie, imagine, etc.), dar haotice, diletante şi complet vide la nivel de fond (nici nu era de mirare, cu o scenaristă ca Vasilica Istrate, cu care Zizi colabora cu religiozitate).
Nicolae Corjos
Serialul Liceenilor - surprinzătoare lovitură de box-office, datorată nu atât scenariilor conformiste ale lui George Şovu, cât intuiţiei şi sensibilităţii lui Nicolae Corjos. Am fost asistent de regie la primele două (şi cele mai bune), "Declaraţie de dragoste" (1985) şi "Liceenii" (1986), şi am participat activ la ceea ce se întâmpla pe platou: în timp ce noi, cei din echipă, râdeam pe înfundate de replicile stas şi demagogia "educativă", Corjos reuşea să creeze, împreună cu actorii, adevărate momente de vrajă care transcendeau stereotipia sterilă a poveştii, accesând fără greş sensibilităţile tinerilor spectatori. Nu voi uita niciodată cum, a doua zi după premiera "Declaraţiei...", din sala de la Scala răsunau valuri-valuri de rumoare entuziastă, iar Nicolae Corjos a ieşit palid de emoţie, ca să-mi murmure: "Auzi acolo...! Incredibil, incredibil!" Din nefericire, ultimul episod realizat de el, după 1989, nu era decât o însăilătură de muzică şi sex, căruia i-a mai urmat prohodul final, semnat de Mircea Plângău. În rest, s-au mai încercat în acei ani şi alte filme de public, singulare, izolate şi proaste, care nu mai merită să fie menţionate.
Per ansamblu, aşadar, cam ăsta a fost teritoriul filmelor "de divertisment" româneşti, în raport cu cele "de artă" (cum li se spunea pe-atunci celor de conţinut - sintagmă pe care unii o mai perpetuează şi azi) din perioada predecembristă. Noroc că a venit Loviuţia din 1989, şi ne-am dat pe brazdă!
Dă pagina ca să citeşti despre "Filmul românesc în primul deceniu de libertate".
Părerea ta
Spune-ţi părereaEu ma incapatanez sa cred ca exista si scenaristi capabili sa scriu un scenariu de film de actiune bun sau o comedie spumoasa (exclus "Ho-ho-ho", o ineptie). Daca ar fi alese si scenarii ale unor astfel de filme, sint sigur ca investitorii ar deveni interesati si filmul romanbesc ar putea avea din nou succesul pe care il avea inainte de 1989. Iata ca noi continuam sa savuram si sa avem ratinguri frumoase la reluarile filmelor din acea perioada, seria COMISARUL, TOATE PANZELE SUS etc...
ARE NEVOIE IN SCHIMB DE CURAJ,UN CURAJ DE A IESI DIN TIPARELE IN CARE S-A AFUNDAT.CEI CARE AU MAI FACUT FILME BUNE PERIOADA ASTA S-AU INVARTIT PE ACELASI SABLON DIN CARE AU FACUT UN e LA PUTEREA x,O INFINITA INVARTIRE IN JURUL COZII.REGIZORII,ACTORII SI SCENARISTII SUNT INTIMIDATI DE BAN SI DE ...BANI,FRICA DE RATEU DE CASA FACANDU-I SA BATA CAMPII PE MARGINEA ACELORASI RETETE.INTR-UN FEL NU E RAU CACI ALTFEL NU AR MAI FI EXISTAT "UMILINTA"SI "EU CAND VREAU SA FLUIER FLUIER"ORI...BLAMATUL SI INTERIORIZATUL "POLITIST,ADJECTIV."
ORICUM,CALEA EXISTA.CURAJ,DRAGII MEI SI LASATI-II NECURATULUI DE CRITICI ATOATESTIUTORI SI BARFITORI!
TOT INAINTE!