Intre 1958-1969, a tot incercat: douazeci si sase de roluri - marunte, nesemnifiicative, uitate. Pana l-a distribuit Denis Hopper in rolul lui George Hanson, din "Easy Rider", si a inceput sa-l observe lumea. In anul urmator, a fost Robert Eroica Dupea, in "Five Easy Pieces" (Bob Rafelson), iar in 1974, Polanski i l-a incredintat pe J.J. "Jake" Gittes, in "Chinatown" - un detectiv care sfida cu nerusinare canoanele genului noir: smecheras si stangaci, vulnerabil si instinctual, incepand in sfarsit sa contureze un sistem actoricesc care avea sa transforme orice rol in ceva aparte... intr-o combinatie de umor negru, omenie vibranta si dragalasenie diabolica - dupa cum avea sa se releve, mult mai tarziu, in "The Witches of Eastwick" (George Miller, 1987), unde a compus un Daryl Van Home aproape bulgakovian, comparabil in termeni cinematografici cu Necuratul lui Jules Berry din “Les Visiteurs du Soir” (Marcel Carné, 1942).
E atat de talentat, incat e bun chiar si cand e prost - ca anul asta, sub chipul lui Edward Cole din "The Bucket List" (Rob Reiner), unde-si aplica pe deplin controlat tot arsenalul mijloacelor de expresie, la un pas de manierism, ca sa puna carne pe scheletul unui rol din categoria "vai ce rau e sa mori de cancer! Un, doi, trei - plangeti!" Din fericire, in ultimele doua decenii nu s-a marginit numai la asemenea tipare. A fost un Joker convingator in "Batman"-ul lui Tim Burton (1989) si un... "Hoffa" credibil in filmul omonim despre viata enigmaticului sindicalist (Danny de Vito, 1992). In schimb, a fost si un incredibil... de bestial Will Randall in "Wolf" (Mike Nichols, 1994) si neverosimil de absurd-satiric, in grotescul Presedinte James Dale din "Mars Attacks" (Tim Burton, 1996), sau nesuferit cuceritor ca Melvin Udall: "As Good as It Gets" (James L. Brooks, 1997). A fost atatea, a fost atatia...
Dar pentru cei mai multi dintre noi, ramane sinonim cu cele cateva roluri in succesiune stransa de la apogeul carierei lui. E greu sa uiti farmecul pervers al lui Charley Partanna din "Prizzi's Honor" (John Huston, 1985), umorul macabru in care Master Jack isi invaluie personajul, sau grimasa inumana din ultimul cadru... care, la randul ei, reaminteste (nici nu-i de mirare - din moment ce tot de neuitat este) halucinanta masca si delirantele abisuri interioare ale lui Jack Torrance, de care fraierul de King s-a dezis - aiurea-n tramvai! Adevaratul sau personaj pe ecran ramane cel compus de Nicholson si Kubrick in "Shining"-ul din 1980 - masca si arhetip psihic al americanului contemporan alienat de posesiunea demonilor unei societati de consum frizand culmea dezumanizarii (ah - acea ademenire suav-malefica, in raccourci, din spatele usii zavorate a camarii!). Tusant si incitant a fost Garrett Breedlove, astronautul intelectual si excentric care reuseste s-o fericeasca pe bunicuta Shirley MacLaine in "Terms of Enderament" (James L. Brooks, 1983) - iar Frank Chambers din "The Postman Always Rings Twice" (Bob Rafelson, 1981) chiar si vaduvit nemotivat de inchiderea fatala a cercului in final (din vina scenarisului David Mamet, nu a altcuiva), ne comunica mult mai penetrant decat formula neorealista a lui Visconti intregul paradox al umanitatii canaliei.
Insa Nicholson, Nicholson, JACK NICHOLSON, va ramane pentru totdeauna atat invelisul, cat si esenta sublimului Patrick Randle McMurphy (alt personaj care abia pe ecran si-a gasit identitatea, in ciuda mofturilor orgolioase ale lui Ken Kesey) - protagonist devenit prin forta imprejurarilor, din gainar marunt uns cu toate alifiile viciilor, un adevarat simbol eroic al libertatii (perceput astfel cu atat mai mult de catre noi, cei care de-aici, de dupa cortina de fier, vazandu-l semi-ilicit pe la Cinemateca si Biblioteca Americana, dupa nopti de stat la bilete, identificam in el tot ce n-aveam curaj sa recunoastem in noi insine. Nimeni nu poate contesta locul celui care "...Flew Over the Cuckoo's Nest" printre cele mai bune filme ale tuturor timpurilor, si nici faptul ca, fara Nicholson, capodopera americana a lui Forman (1975) s-ar fi situat mult mai jos. Cum sa simti ca ti se frange iremediabil ceva in piept, la auzul cuvintelor Sefului Bromden: "Dar nu te las aici... Te iau cu mine!", daca fata legumificata de lobotomie n-ar fi fost a lui, purtatoare a incarcaturii pe care timp de aproape doua ore a acumulat-o oscarizarta lui interpretare? Cum sa te mai indoiesti de geniul creatiei nicholsoniene in McMurphy, cand pentru atatia si atatia oameni a devenit o deviza personala celebrul: "But me, at least, I've tried... Dammit, I've tried!"
Din saptezeci si unu de ani, intens traiti si azi, 22 aprilie, impliniti, cincizeci (o jumatate de secol) i-a petrecut incercand. Si, cutez a spune, mai si reusind, din cand in cand...
Părerea ta
Spune-ţi părerea