Blue Velvet (David Lynch, 1986)
Primul contact cu filmele lui David Lynch poate fi solicitant, fiindcă experiența este asemănătoare unui vis lucid, plăcut și tulburător în același timp, care ne lasă cu niște imagini și cu niște impresii cu atât mai profunde cu cât încercăm să le înghesuim în strâmtoarea unei interpretări. Și ne frustrează dacă nu reușim să înțelegem ce înseamnă totul, ce vrea să ne transmită inconștientul, sau, în cazul lui Lynch, autorul.
Drept urmare, multă lume i-a cerut însuși autorului o cheie de citire a filmelor sale. Iar dacă vrem și noi să îi adresăm câteva nedumeriri lui Lynch, acesta ne va răspunde să avem o încredere deplină în intuiția noastră, fiindcă magia experienței unui film e dincolo de cuvinte și de explicații raționale. Tot așa cum visele ne lasă cu impresii, și nu cu interpretări intonate de-a gata.
Blue Velvet e un astfel de film. Dacă l-ai văzut deja, sigur nu ai uitat că la început, un tânăr, Jeffrey (Kyle MacLachlan), găsește o ureche tăiată în câmp. Sau probabil că îți amintești de acel cadru simbolic din prologul filmului, când aparatul de filmat coboară dedesubtul ierbii și se apropie amenințător de toți viermii și de toate micile dihanii ale pământului.
Jeffrey e îndrăgostit de ingenua Sandy (Laura Dern), pe care caută să o impresioneze investigând misterul urechii găsite. Drept urmare, tânărul ajunge în intimitatea unei cântărețe (Isabella Rossellini) și a bărbatului periculos din viața ei, Frank Booth (Dennis Hopper), un gangster psihopat care îl prinde pe Jeffrey când acesta îi spionează și îi face un tur ghidat al lumii sale interzise.
Blue Velvet e chintesența cinemaului lui Lynch, fiindcă ne arată o lume idilică dedesubtul căreia se ascund monștri, într-un love story care deviază către un thriller-horror. Experiența acestui film e ca un vis care ne invită, ca și Frank Booth, în cele mai obscure încăperi ale minții umane. Astfel că la fiecare vizionare, interpretarea noastră va fi mereu alta.
Blue Velvet (1986) este disponibil pe Youtube, într-o variantă extinsă.
Link către vizionare: https://www.youtube.com/watch?v=6Q6gQbrEKyU&t=497s
Blade Runner (Ridley Scott, 1982)
Dacă Blue Velvet recurge la imaginea urechii pentru a ne sugera o văgăună către creier, în Blade Runner se pune un accent puternic pe imaginea ochiului – ochiul ca o suprafață a reprezentării; ochiul ca un organ de bază al adevărului, dar mai ales ca un reper al identității.
Un blade runner de teapa lui Rick Deckard (Harrison Ford) îi identifică pe replicanți (androizi) scanându-le ochii în timp ce le ia un interviu. Chiar în primul cadru din film, un ochi atotvăzător pare să reflecte tot universul, ca și când cineva ar privi rezultatul imediat al unui Big Bang.
Pe lângă frumusețea unică a fiecărui cadru din Blade Runner, filmul e prea vast și acaparant pentru o singură vizionare. Abia la a doua sau a treia se leagă vasta rețea simbolică a fiecărui cadru din această capodoperă a lui Ridley Scott. Iar dacă ți-a plăcut recentul Blade Runner 2049 în regia lui Denis Villeneuve, originalul o să te cucerească cu atât mai mult. Și o să câștige cam orice comparație cu remake-ul, atât tematic, cât și estetic.
Blade Runner (1982) este disponibil pe platforma Netflix.
The Conversation (Francis Ford Coppola, 1974)
Revenim puțin la urechi, însă nu la vreo ureche separată de corp, ca în Blue Velvet, ci la magia ascultării, la perversitatea supravegherii și, mai departe, la telefonul fără fir care are uneori loc între percepție și reprezentare. În alte cuvinte, cât ascultăm din ce auzim? Și cum peticim golurile acolo unde nu înțelegem?
După succesul primului Godfather, Francis Ford Coppola și-a permis să realizeze acest film mai personal fără să aibă presiunea încasărilor.
Harry (Gene Hackman) e un detectiv particular, un ascultător profesionist care plantează microfoane și ascultă frânturi de conversații ale subiecților pe care îi urmărește, însă până când nu pune cap la cap benzile tuturor microfoanelor, Harry nu poate recompune o conversație. Și chiar și atunci, defectele lui profesionale se întrepătrund cu propria lui viață retrasă, provocând o paranoia în ton cu epoca post-Kennedy.
Însă filmul rezonează cu atât mai profund în zeitgeist-ul pandemic al prezentului – numai dacă ne gândim la tot coșmarul supravegherii care vine la pachet cu munca de acasă.
Altfel, tot filmul e un joc continuu al perspectivelor, ca o cameră plină cu oglinzi. Ne provoacă și ne dejoacă, ne propune piste false, ne arată imagini filmate de la distanță ca și cum oamenii supravegheați ar urma să fie împușcați de către un lunetist de pe o clădire înaltă, apoi ne face să ne întrebăm cine privește și de unde – acolo unde n-ar putea fi nimeni.
Iar toate aceste bijuterii ascunse în imagine n-ar putea ieși niciodată la suprafață dacă n-am privi filmul a doua oară. Mai ales când ai de a face cu asemenea capodopere care cu fiecare vizionare îți mai oferă ceva.
The Conversation/ Conversația (1974) este disponibil pe platforma HBO GO.
