Cătălin Mitulescu - Regizor, scenarist, producător

Premiul "Un certain regard", din palmaresul prestigiosului Festival de la Cannes, cea mai înaltă distincţie acordată până acum unui actor român, a fost creat în anul 2006, anume pentru Dorotheea Petre, eroina filmului "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii" - care, totodată, a constituit debutul în lungmetraj şi consacrarea autorului său, deja cunoscut ca scenarist, producător şi regizor al mai multor scurtmetraje: Cătălin Mitulescu, născut în 13 ianuarie 1972, la Bucureşti.

În perioada sa de studenţie, viitorul cineast a realizat scurtmetrajul "La amiază" (1997), cu Andi Vasluianu, urmat de îndrăzneţul documentar "Adrian copilul minune" (1999), în care celebrul cântăreţ de manele şi muzică lăutărească Adrian Simionescu povesteşte despre sine. A transpus într-un videoclip cu Maria Dinulescu piesa "Floare albă, floare neagră", a formaţiei Sweet Kiss, şi tot în acelaşi an, 2000, a realizat scurtmetrajul care avea să le atragă atenţia tuturor asupra sa, "Bucureşti-Wien ora 8:15", cu Cosmin Seleşi, Andi Vasluianu, Maria Dinulescu, Viorica Vodă şi alţii, o poveste scurtă şi densă, esenţializând fără menajamente frământările românilor dezrădăcinaţi, atraşi de munca la negru în afara ţării.

Lucrând în continuare cu actorii săi favoriţi, Andi Vasluianu şi Maria Dinulescu, Cătălin a dat o nouă lovitură în 2002, cu "17 minute întârziere", dramă cotidiană despre capriciile destinului care pot face ca de şaptesprezece minute să depindă viaţa unui om - film distins cu Marele Premiu, precum şi premiile pentru interpretare masculină şi feminină, la ediţia din acelaşi an a Festivalului CineMAiubit, şi selecţionat în secţiunea de scurtmetraj de la Cannes. Era prima sa incursiune la marele festival, care avea să-i însoţească în sens determinant destinul pe parcursul anilor următori, căci în 2004 s-a produs marea victorie: premiul Palme d'or pentru scurtmetrajul "Trafic", cu Bogdan Dumitrache, Maria Dinulescu şi Andi Vasluianu: o nouă poveste de viaţă despre întorsăturile pe care le pot aduce câteva minute de neprevăzut - aici, întâlnirea fortuită dintre un bărbat şi o femeie, cu ocazia unui blocaj al traficului rutier.

Saltul la lungmetraj, realizat doi ani mai târziu, avea să se îmbine în mod decisiv şi cu lansarea carierei sale de producător: în 2005, s-a lansat în această calitate cu "Ryna", al Ruxandrei Zenide - de asemenea debutantă în lungmetraj, după ce se făcuse cunoscută cu "Stejarii verzi" (2003). Cei care cunosc condiţiile de realizare a filmului pot atesta că "Ryna", realizat în coproducţie de casele Strada Film (a fraţilor Cătălin şi Daniel Mitulescu) şi Pacific Film, a confirmat aptitudinile profesionale ale producătorului - care, practic, a ştiut atât să intuiască potenţialul unui proiect promiţător, cât şi, mai ales, să-l valorifice în plan concret, învingând numeroasele dificultăţi de realizare (plasate mai ales sub semnul condiţiilor de filmare în universul izolat al Sulinei, precum şi ţinând de natura lipsei de experienţă proprii tinerilor debutanţi).

Pornind de la scenariul lui Marek Epstein, inedit, cu un fond uman substanţial, dar marcat de lacune structurale şi o insuficientă cunoaştere a realităţii româneşti, Cătăin Mitulescu a ajutat-o pe Ruxandra Zenide să salveze în bună măsură filmul, recuperând în planul lucrului cu actorii şi al finisărilor la cadru. Totodată, a descoperit-o cu acest prilej pe interpreta rolului principal, Dorotheea Petre (despre care am scris pe larg în articolul aniversar publicat în 9 ianuarie, anul curent), distribuind-o în rolul Evei, protagonista din propriul său lungmetraj de debut, "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii", realizat imediat după "Ryna", dar lansat cu aproape două luni mai devreme, în toamna anului 2006. Cu acest prilej, chimia extrem de productivă dintre producătorul-regizor şi actriţă a funcţionat şi mai eficient, ducând la o interpretare profundă şi sensibilă care, cum spuneam în introducere, a beneficiat de Premiul "Un certain regard", creat la Cannes anume pentru acest film. În ansamblul său, filmul confirmă calităţile regisorale remarcate în scurtmetrajele anterioare, manifestând totodată şi o mare parte din hiatusurile proprii atâtor debuturi în lungmetraj - mai ales la nivel de finalizare a direcţiilor dramaturgice, precum şi printr-un anume subiectivism emoţionmal (are la bază propriile experienţe afective ale autorului în perioada premergătoare revoluţiei - după cum indică şi titlul).

Din fericire, evoluţia ulterioară a lui Cătălin Mitulescu, atât ca producător cât şi în plan regizoral, avea să vădească o depăşire marcantă a acestor avataruri de început. Din primul punct de vedere, s-au distins încă trei scurtmetraje produse de Strada Films: "O zi bună de plajă" (2007, Bogdan Mustaţă), "Lecţia de box" (2007, Alexandru Mavrodineanu) şi "Muzica în sânge"(2010, Alexandru Mavrodineanu) - toate trei, coerente, convingătoare, stăpânite cu mână sigură şi realizate cu măiestrie). În sfârşit, în 2010 Strada Film a înregistrat o nouă reuşită remarcabilă, prin "Eu, când vreau să fluier, fluier", al lui Florin Şerban - şi de această dată, conclucrarea între producători (Cătălin şi Daniel Mitulescu) şi regizor a dus la consacrarea a doi actori tineri de mare talent (George Piştereanu şi Ada Condeescu), într-unul dintre cele mai importante filme româneşti de la sfârşitul deceniului trecut, extrem de puternic şi realizat cu un stil personal distinctiv. Şi din nou, la fel ca în cazul Dorotheei Petre, Cătălin n-a ezitat să-şi însuşească, în cel mai bun sens, cuplul actoricesc din filmul produs, valorificând afinitatea cu totul specială dintre Ada şi George pentru a-i distribui în rolurile centrale ale următorului său lungmetraj de autor, "Loverboy" (2011).

Raportul valoric şi profesional dintre "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii" şi "Loverboy" evidenţiază o evoluţie deosebit de revelatoare: pe de o parte, la fel ca în primul caz, scenariul poate fi acuzat de păcatul unor piste neduse până la capăt, atât sub aspect epic cât şi în domeniul sensurilor de conţinut - dar, din fericire, regia e mult mai bine stăpânită şi coerentă stilistic. Totodată, procesul de realizare a filmului mi-a prilejuit o altă observaţie îmbucurătoare: după ce criticasem destul de sever "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii" şi lăudasem cu entuziasm "Eu, când vreau să fluier, fluier" (fără să uităm că primul era un film de autor, pe când al doilea îi aparţinea lui Cătălin numai ca producţie), Strada Film m-a invitat la o vizionare de lucru, cu filmul în montaj provizoriu, pentru a ne sfătui cu privire la posibilităţile de a-l îmbunătăţi cât mai mult în timpul rămas. A fost o consultare deschisă şi obiectivă, după care, la premiera, am avut satisfacţia de a-i constata rezultatele concrete. Oricum, cea mai mare bucurie a fost aceea de a descoperi în Cătălin un profesionist care, pe lângă trăsătura de a crede în el însuşi cu o fermitate ce i-a atras uneori acuzaţia de a fi cam mândru, se caracterizează de fapt printr-un spirit imparţial şi foarte receptiv: un om cu care nu numai că se poate discuta, ci care şi ştie să valorifice, fără false orgolii, orice ajutor oferit.

De asemenea, acelaşi an 2011 i-a mai adus o frunză în cununa de lauri ca producător, prin magistralul "Apele tac", de Anca Miruna Lăzărescu - iar pentru 2012 este prevăzut "Noaptea vine în India", după propriul lui scenariu, în regia lui Chema Rodriguez. Îndrăznesc să-l aştept cu încredere şi speranţă, având în vedere atât parcursul ascendent cu consecvenţă pe care l-a urmat până acum, cât mai ales datele profesionale dezvăluite în plan uman, după ce colaborarea şi prietenia noastră au prins cheag. Îmi vine în minte una dintre zicalele mele favorite: "Omul inteligent învaţă din propriile greşeli; înţeleptul învaţă din greşelile altora; iar prostul nu mai învaţă nimic, el le ştie deja pe toate."

Ultimii ani mi-au dezvăluit în Cătălin un om aparţinând, indubitabil, primelor două categorii de mai sus.