Ziua de marţi a fost foarte concentrată în filme din principala secţiune competiţională a celei de-a 67 ediţii a Mostrei veneţiene, întrucât au rulat nu mai puţin de patru producţii, toate înscrise în cursa pentru Leul de Aur. Luni seară a rulat filmul surpriză al competiţiei, numit în program chiar aşa - "Film sorpresa", o idee ingenioasă a organizatorilor. Pe de o parte, creează un teasing printre jurnalişti, pe de altă parte pot aduce în ultimul moment un film în competiţie, fără să dea socoteală că îl includ chiar după ce festivalul a început. The Ditch, acesta a fost filmul surpriză, regizat de chinezul Wang Bing, este printre cele mai bune filme până în acest moment cu şanse la Leul de Aur. Se bazează pe experienţa a mii de chinezi acuzaţi în anii '50 că se opun regimului, şi trimişi în tabere de reeducare, în Deşertul Ghobi, de unde cei mai mulţi nu s-au mai întors niciodată. Regizorul, a cărui experienţă de documentarist se relevă şi în acest film, reuşeşte să construiască un episod dramatic din istoria recentă a Chinei, aplauzele curgând îndelung după genericul de final. Juriul a fost prezent la proiecţia din sala Darsena.
Venus noire, cazul real al femeii de culoare cu trăsături fizice care au stârnit atenţia lumii ştiinţifice
Venus noire, de Abdellatif Kechiche, e un film extraordinar, de două ore şi 40 de minute, foarte bine condus şi construit, inspirat din povestea reală a lui Sarah Baatman, o tânără de culoare care, la începutul secolului XIX, este adusă de un alb în Europa, din Africa de Sud, şi devine subiect de curiozitate - mai întâi prin spectacolele în care joacă rolul sălbaticei aduse de pe continentul negru, apoi prin particularităţile ieşite din comun (fundul şi abdomenul foarte dezvoltate, labii extrem de alungite), care o fac să sfârşească la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Paris, cu organele genitale în camfor. Nu mai găsim nimic din stilul cu care ne obişnuise Kechiche, acel cine verite pe care îl întâlneam în La Graine et le Mulet (The Secret of the Grain), ci o producţie de anvergură, cu decoruri, costume şi exterioare ce redau spiritul anilor 1800, în Londra şi Paris. Dacă Kechiche ne obişnuise cu o intrigă minimalistă, fără emfază şi spectaculos, acum toate acestea sunt date la o parte, producţia având proporţiile unei miniserii TV, de multe ori şi aspectul. Practic nu îl mai recunoaştem pe Kechiche, adesea comparat cu John Cassavetes, Mike Leigh, fraţii Dardenne, decât tangenţial tematic - problema unui personaj dintr-un mediu defavorizat, care încearcă să-şi schimbe viaţa.
O dată cu genericul de final sunt date şi imagini de arhivă - Africa de Sud cere Franţei, la 200 de ani distanţă de la întâmplare, scheletul şi organele păstrate la Muzeul de ştiinţe Naturale din Paris ale lui Sarah Baatman, pentru o înmormântare şi o redare a demnităţii acestei femei. În film are un rol important şi Elina Löwensohn, actriţă născută la Bucureşti în 1966, acum cetăţean american. Ea este animatoarea care deschide spectacolele date de Sarah în înalta societate franceză a secolului XIX. Cele două femei ajung să lucreze şi la un bordel, făcând echipă pentru amatorii de senzaţii tari. Filmul are mari şanse la Leul de Aur.
Vincent Gallo face dragoste cu actriţa din filmul său, folosindu-se de camera de filmat
Vincent Gallo, care şi-a petrecut marţi seară câteva ore la o cafenea din staţia... Sandro Gallo de pe Lido, cu nişte prieteni, nu a călcat nici pe covorul roşu veneţian, nici la conferinţa de presă pentru filmul cu care este în competiţia principală în calitate de regizor, Promises Written in Water.
Producţia este un eseu cinematografic alb-negru, în care Gallo apare şi în faţa camerei, personajul lui filmându-şi iubita, descoperind-o cu ajutorul aparatului de filmat. Meditativ, acelaşi cadru zeci de minute în şir, într-un exerciţiu de stil până la urmă gratuit, nuditate feminină frontală, aceeaşi replică repetată fără şir, cu totul un film care a făcut multă lume să iasă din sală, dar care ar putea să anunţe un autor. Delfine Bafort este foarte expresivă, iar Gallo face dragoste cu ea folosindu-se doar de camera de filmat. În imaginea de mai jos, Delfine Bafort şi Directorul Festivalului de la Veneţia, Marco Müller.
