Cele mai spectaculoase planete în filme SF

Riddick se lansează vineri aruncând pe marile ecrane din ţară (inclusiv în format IMAX) vizuala planetă deşertică pe care se trezeşte eroul în căutarea natalei Furya. Unul din marile atuuri ale filmului, această planetă ne reaminteşte cât de ofertantă poate fi pentru scenografi imaginarea unei lumi extraterestre. Iată mai jos câteva dintre cele mai interesante planete din filmul SF.

Planeta fără nume din Riddick pare cufundată într-un asfinţit etern, lăsând directorul de imagine al filmului să încline paleta de culori spre un galben intens. Nu la fel stau lucrurile cu Krypton, planeta de baştină a lui Superman, vizitată pe îndelete în Man of Steel, succesul de casă din această vară. Unul din atuurile filmului lui Zack Snyder este tocmai alegerea de a explora planeta damnată la distrugere. Povestea părinţilor lui Superman şi spectaculoasa moarte a planetei îmbogăţesc povestea lui Superman şi arată cât de definitivă este ruperea supereroului de rădăcinile sale. O lume ultra-tehnologizată, dar muribundă, Krypton ni se arată într-o combinaţie de culori închise, metalice şi galbenul unui soare ce urmează să se stingă.

La polul opus e Pandora din Avatar, o lume virgină, pe care oamenii, în goana lor pentru evoluţia tehnologică, sunt dispuşi să o sacrifice pentru a obţine un metal preţios (comparaţiile cu Roşia Montană nu sunt deloc riscante). Metalul respectiv, unobtainiumul este şi răspunzător pentru o extraordinară particularitate a peisajului de pe Pandora: munţii plutitori al căror aspect a fost inspirat de relieful ieşit din comun din rezervaţia naturală chineză de lângă oraşul Zhangjiajie, în provincia Hunan. Continuările aşteptate peste câţiva ani vor explora cu siguranţă alte caractarestici ale Pandorei, prima ştire publicată despre sequel precizând că noile aventuri ar putea avea loc în subteranul planetei.

Vegetaţia luxuriantă a Pandorei are un opus perfect în Arrakis, planeta deşertică pe care au loc aventurile din seria de romane SF a lui Frank Herbert, Dune. Cele câteva ecranizări după cărţi, dintre care cea mai celebră rămâne în continuare producţia din 1984 a lui David Lynch, explorează ţinuturile acoperite de nisipuri şi străbătute de viermi gigantici, unde se recoltează mirodenia, cel mai scump drog din univers. O nouă revizitare a planetei Arrakis este una din longevivele idei fixe ale Hollywood-ului, doar că un remake scump şi cel mai probabil riscant îi şi sperie pe producători. Suntem siguri că în anii următori ne vom reîntâlni cu Arrakis.

Nu putem ignora planeta Marte, atât de arătoasă în John Carter, care s-a transformat anul trecut într-un neaşteptat eşec de casă. Puţine sunt planetele de pe marele ecran care să se fi bucurat de mai multă atenţie din partea designerilor şi-a scenografilor şi e chiar păcat că o poveste ce a deschis nenumărate posibilităţi în literatura SF din ultimul secol a fost considerată "fumată" de marele public.

Interesant este faptul că în general planetele extraterestre prezentate în filmele SF sunt în general netehnologizate, oamenii fiind adesea consideraţi intruşi. Este şi cazul lui Solaris, în două celebre ecranizări după romanul omonim al lui Stanislav Lem, una de Andrei Tarkovski, cealaltă de Steven Soderberg. Planeta oceanică arată curând că posedă conştiinţă şi că poate accesa memoria astronauţilor umani, readucând la viaţă persoane din viaţa acestora.

La polul opus, ultra-tehnologizat, se află Cybertron, planeta de baştină a Autoboţilor şi-a Decepticonilor. Soarta acesteia este explorată în trilogia regizată de Michael Bay şi lansată, cu imens succes financiar, în ultimul deceniu. Francizele Star Trek şi Star Wars au adus şi ele pe marile exemple extraordinare de design planetar.