Acum doi ani, serialul Loki pornea de la o scenă din Avengers, pentru a imagina o poveste alternativă a protagonistului interpretat de Tom Hiddleston (care, iată, joacă rolul de mai bine de un deceniu) şi a vorbi despre destin, liber arbitru şi adevăr şi despre faptul că, variante sau original, suntem eroii propriei noastre vieţi şi avem datoria să ne-o trăim cum putem mai bine. Şi, dacă salvăm şi lumea în acest timp, cu atât mai bine... Lansarea din 6 octombrie a sezonului al doilea, disponibil pe Disney+, redeschide discuţia despre atuurile şi hibele ultrapopularului univers Marvel.
Categoric, cea mai mare atracţie a serialului este chiar Loki. Dual şi ambiguu, imprevizibil şi cinic, Loki o întrece pe Black Widow (Scarlett Johansson spune că nu va mai juca rolul) în complexitate. În primul sezon vedeam personajul evoluând de la un oportunist gata de orice pentru a-i fi lui bine, indiferent de consecinţe, la un erou prins într-o misiune de soarta căreia depind destinele a nenumăraţi oameni. Aici îl reîntâlnim şi în sezonul doi, când promisiunea Celui ce rămâne (Jonathan Majors) se adevereşte: Loki se întoarce în sediul Autorităţii Variaţiei Temporale (AVT), doar că nimeni nu îl recunoaşte, iar eroul realizează că Autoritatea este controlată de o versiune alternativă a lui Kang Cuceritorul.
Probabil că ceea ce impresionează cel mai mult la Loki este faptul că fiecare cadru din acest serial este creat aproape de la zero, scenografia, costumele şi efectele speciale devenind o parte integrantă a poveştii. Îl vedem pe Loki călătorind în timp şi încercând să se agaţe de un moment în care informaţia vitală ce o deţine, aceea că toţi angajaţii Autorităţii sunt variante şi că încetarea activităţii ei ar putea duce la un atotdistrugător război în multivers. Evident, pentru că niciodată lucrurile nu pot fi simple, Loki ajunge într-o realitate alternativă unde nimeni din Autoritate, nici măcar prietenul său, Mobius (Owen Wilson), nu îl recunoaşte.
Serialul are o bătaie lungă în Universul Cinematografic Marvel (MCU), căci întinde covorul roşu pentru filmul ce va deveni concluzia şi punctul culminant ale Fazei 5 a francizei, Avengers: The Kang Dynasty (2026). Este neclar în acest moment ce se va întâmpla cu acel film, din moment ce interpretul personajului titular, Jonathan Majors, a devenit persona non grata la Hollywood după ce mai multe femei l-au acuzat de diverse forme de agresiune. Până atunci, Kang are o dublă apariţie în sezonul secund din Loki, aducând noi informaţii despre personaj.
Cum spuneam mai sus, Loki este sugestiv pentru ce-i mai bun şi mai rău în MCU. Da, avem un supererou ataşant, poate cel mai ataşant din întregul Univers, din simplul motiv că Loki trebuie să-şi înveţe lecţiile şi să aleagă între egoism şi abnegaţie (oare nu asta facem şi noi zi de zi?).
În acelaşi timp Loki este mult prea tributar celui mai obositor şi adesea frustrant aspect al MCU, acela că, în cazul în care vreun personaj moare, el (sau o variantă a lui) poate fi adus uşor la viaţă după capriciile cine ştie cărui scenarist. Moartea, acest punct final inevitabil al vieţii, a cărui certitudine îi face pe unii din noi să profite la maximum de fiecare clipă, este evitabilă în MCU şi cel mai adesea survine când un actor refuză să-şi mai blocheze cariera cu un singur personaj supereroic. Dincolo de multivers şi variante, Loki mai vine cu o găselniţă ce subţiază până la imponderabil lipsa de consecinţe într-un univers şi aşa lipsit de consecinţe, anume călătoria în timp.
Sezonul 2 din Loki este fără îndoială distractiv, dar nu reuşeşte să şteargă senzaţia că tot mai discutata "extenuare supereroică", provocată de expunerea la o întreagă avalanşă de filme şi seriale ce reciclează la nesfârşit aceleaşi personaje şi aceleaşi locuri comune ale genului, e o problemă perenă a MCU.
