La trei decenii de la evenimentele din Blade Runner (1982), agentul K (Ryan Gosling), de la Departamentul de Poliţie al Los Angeles, porneşte într-o anchetă pe cont propriu pentru investigarea unui caz ce ar putea schimba pentru totdeauna dinamica relaţiilor dintre oameni şi replicanţi dar şi pentru a găsi un răspuns legat de propria identitate.
Spectatorul filmului Blade Runner 2049, SF în premieră pe marile noastre ecrane, se vede în postura de a însoţi în demersul său detectivistic un replicant de ultimă generaţie, al cărui job în LAPD este de „extractor" de modele vechi, ce trebuie scoase din funcţiune. Este, aşadar, o maşină de ucis, care îşi omoară fără emoţii semenii, după cum îl acuză în scena din deschidere un model depăşit de replicant. Nicio dilemă morală nu se răsfrânge pe chipul împietrit al lui K, portretizat de Ryan Gosling prin arborarea unei mine încremenite. Odată ajuns acasă, singura relaţie „umană” pe care o are este cu o femeie-hologramă.
Pe fondul bulversantei situaţii de a avea acest tip schizoid de erou principal se construieşte lumea dintr-un copleşitor an fictiv 2049, un construct ce - pe cale de consecinţă - poate fi prelungirea celui văzut în primul film Blade Runner. Atmosfera creată chiar de la începutul filmului, când agentul K survolează un peisaj lipsit total de vegetaţie, dă o stare neliniştitoare. Ce se menţine pe tot parcursul filmului, noi elemente întregind-o: ceaţa densă, aerul lăptos, toxic, jungla sufocantă de betoane cu o arhitectură brutalistă, blocurile suprapopulate, interioarele claustrofobe, holograme ce interacţionează cu trecătorii pe stradă, sporind angoasa, munţii de fier vechi ce inconjoară Los Angeles-ul, soundtrack-ul şi muzica ce par avertismente pentru un pericol iminent, alienarea interacţiunilor dintre oameni şi replicanţi/sintetici etc, dar mai ales pierderea umanităţii de către oameni (şeful Wallace Corporation a creat Nexus 9, modelul obedient de Replicant, pentru ca oamenii să aibă sclavul perfect) şi prezenţa unor sintetici sentimentali. Această disjuncţie - dintre omul fără suflet şi replicantul animat de emoţii ne face să ne gândim la cât de „umană" se poate considera o asemenea copie fidelă a unui om...? Cât de „uman" este umanul în general, aşa cum îl concepem?
Universul distopic creat în Blade Runner 2049 funcționează după legi care îl fac coerent, care fac credibilă această lume. Şi aceasta este marea reuşită a acestui SF.
În rol negativ, Jared Leto îl portretizează pe savantului absorbit de propriul geniu Niander Wallace, a cărui extensie este replicantul Luv, jucat de olandeza Sylvia Hoeks, o adevărată femeie mecanică în înveliş uman, pornită pe urmele agentului K. Scenografia concepută pentru Wallace Corporation este impresionantă - în linii minimaliste, o piramidă în care reflexia luminii e singura ce mai aminteşte de natura vie şi vibrantă de odinioară.
Investigaţia (de altfel liniară şi destul de trenantă) îl conduce pe K către Rick Deckard (Harrison Ford), blade runner-ul care a fost declarat dispărut imediat după evenimentele din primul film. Deckard se ascunde în fostul oraş Las Vegas. Peisajul roşu- potocaliu nepământean (o altă reuşită a departamentelor imagine şi scenografie) este rezultatul unei explozii de acum 50 de ani, ce a trasformat oraşul vibrant de altă dată într-o ruină părăsită de oameni. Întâlnirea dintre cei doi blade runneri este explozivă. Dar descoperiţi de oamenii lui Niander Wallace, personajul lui Ford are de trecut printr-o grea încercare, odată ce ajunge în Wallace Corporation - o (re)vedere dureroasă.
Blade Runner 2049 este sub filmul original din punct de vedere al plotului, dar o operă cel puţin la fel de importantă şi relevantă prin universul sci-fi creat ca primul film. În mod indiscutabil, Blade Runner 2049 e un film care trebuie văzut. Şi, bineînţeles, văzut pe ecran de cinema.
Părerea ta
Spune-ţi părerea