Fiecare dintre principalii James Bond a avut fanii lui. Majoritatea englezilor îl preferă, evident, pe Roger Moore. Nostalgicilor le-a rămas sufletul la Sean Connery. Modernii votează cu Pierce Brosnan - iar cei mai contemporani dintre contemporani stau deocamdată calaţi pe Daniel Craig. Personal, aflându-mă la vârsta nostalgicilor (auzisem în copilărie de James Bond, şi am fost fascinat să-l descopăr în adolescenţă, la nişte vizionări în cerc restrâns), merg pe mâna lui Sean Connery. Asupra lui Roger Moore intervenea un factor subiectiv: rămăsese identificat cu Simon Templar. Iar Pierce Brosnan şi Daniel Craig pur şi simplu au avut dezavantajul de a apărea pe fondul altor doi actori anteriori, care-şi câştigaseră deja popularitatea.
Lăsând însă la o parte interpreţii, pentru a trece strict la calitatea filmelor, e imposibil să stabilim o ierarhie absolută. Serialul a acoperit nu mai puţin de cincizeci de ani, sărbătoriţi chiar cu acest film (aproape jumătate din vârsta cinematografului!) şi, ca atare, fiecare sub-serie reprezintă deceniul (aproximativ) când a fost realizată. E firesc ca nivelul profesional să fi crescut, o dată cu evoluţia mijloacelor de expresie, dar asta nu se reflectă neapărat şi în planul calităţii intrinseci. În fond, avem de-a face cu o convenţie - mai mult: o convenţie în interiorul unei convenţii: formula "007", în contextul formulei filmelor cu super- agenţi.
Indiscutabil, filmele cu James Bond sunt printre cele mai formulaice din toate - în sens legitim. În asemenea cazuri, abaterea de la reţetă, numai din dorinţa de "a fi mai bun", e chiar contraindicată. Nu întâmplător, cele câteva Bond-uri care au încercat şi "altceva" - "Casino Royale" (1967 - regia Val Guest, Ken Hughes, John Huston, Joseph McGrath, Robert Parrish, Richard Talmadge, cu Peter Sellers), "On Her Majesty's Secret Service" (1969 - Peter R. Hunt, cu George Lazenby), sau "The Living Daylights" (1989 - John Glen; primul dintre cele două cu Timothy Daton), n-au convins prea mulţi spectatori şi comentatori. Este un exemplu concludent al unei reguli definitorii a cinematografului (cea care ne învaţă să fim originali, însă nu oricum): dă-i spectatorului ceea ce aşteaptă, dar într-un mod cum nu se aşteaptă. Iar spectatorul care se duce la un film 007 se aşteaptă să-l vadă pe Bond. ...James Bond. Ca atare, ar fi nerecomandabil un top absolut. Personal, prefer să apreciez filmele în cadrul celor patru perioade principale, iar favoritele mele sunt: * cu Sean Connery, "Thunderball" (1965 - Terence Young) şi "Goldfinger" (1964 - Guy Hamilton); * cu Roger Moore: "Octopussy" (1983 - John Glen); * cu Pierce Brosnan: "GoldenEye" (1995 - Martin Campbell), urmat de "The World is not Enough" (1999 - Michael Apted); cu Daniel Craig: "Skyfall" (2012 - Sam Mendes) - deocamdată...
Şi totuşi, în pofida rigorilor formulaice, odată cu perioada Pierce Brosnan reţeta a început să se înnoiască treptat. Principalul motiv era acela că romanele lui Jan Fleming se epuizaseră, sub aspectul ecranizărilor, aşa că realizatorii erau nevoiţi să ducă Skyfall, cel mai bun film Bond cu Daniel Craig continuare doar eroul, contextul şi câteva elemente adiacente: personaje (M, Q, Miss Moneypenny), factori structurali (nelipsitul prolog din pregeneric, cu rol de kickstart; secvenţa dotării cu recuzita năstruşnică a lui Q, secvenţa de acţiune din mid-point -de obicei, o urmărire - când se dezlănţuie principala piesă muzicală, prezenţa femeilor fatale - dintre care, de cele mai multe ori, una făcea parte din tabăra adversă; de regulă, James Bond o seducea - şi, uneori, o reabilita - ca în "Goldfinger", "Thunderball", sau "Live and Let Die", alteori o omora puţin - ca în "GoldenEye", mica luptă finală - îndeobşte, cu haidamacul antagonistului principal, care supravieţuia temporar după ce bossul său îşi dăduse obştescul sfârşit), şi, în fine, laitmotive (primul cadru al genericului, aparent filmat prin ţeava armei, prezenţa nudurilor feminine - prezentate discret şi cu stil. Ca fond al genericului; melodia de generic, de tip şlagăr, interpretată de o mare solistă - sau, uneori, un mare solist, cum ar fi Tom Jones, care a luat caimacul cu excelenta piesă "Thunderaball", nelipsita replică "Name's Bond... JAMES Bond...", melodia principală -plasată în mid-point, cum am arătat mai sus).
Pe de altă parte, Războiul Rece se terminase, aşa că acum antagoniştii trebuia să provină din alte medii politice şi geografice - iar noua configuraţie geopolitică obliga şi ea la ajustări importante: de exemplu, "Tomorrow Never Dies" (1997 - Roger Spottiswoode) se referă la puterea presei, iar "The World Is Not Enough", la conflictele pentru petrolul din Orientul Mijlociu. În aceste condiţii, au început să apară abateri de la uzanţe şi soluţii insolite, de obicei introduse gradual, motivat şi inteligent. Secvenţa de kickstart a devenit tot mai dezvoltată şi mai strâns legată de main-plot - promovând la statutul de "inciting event". Pornind de la "GoldenEye", personajul M a devenit feminin (celebra Judy Dench); în "Die Another Day" (2002 - Lee Tamahori), eroul e învins în lupta din prolog, şi-şi petrece genericul în prizonierat (între timp, nudurile feminine pe fond muzical au dispărut şi ele). În "The World Is Not Enough", M nu mai rămâne doar un personaj episodic şi fix, închisă în biroul ei, ci e antrenată activ în acţiune, fiind chiar luată ostatică de adversari; şi aşa mai departe... Altfel spus, pas cu pas, franciza James Bond se reinventa...
Toate aceste elemente constituie nu numai o introducere în context, ci sunt şi foarte relevante pentru justa apreciere a actualului "Skyfall" - pentru că şi aici apar inovaţii, unele bune, altele mai îndoielnice, şi e imposibil să judecăm filmul fără a ţine seama de ele, în condiţiile tradiţiilor pe care le-a consacrat întregul serial. Făcând abstracţie de cele arătate mai sus, povestea ca atare e în regulă - inventivă, complexă, bine închegată, perfect echilibrată (şi finalizată, de către Neal Purvis, Robert Wade şi John Logan, printr-un scenariu structurat şi articulat profesionist).
Totuşi, raportând-o la construcţiile cu care ne-a obişnuit serialul, conţine o hibă extrem de dezamăgitoare: de cele mai multe ori, misterul antagonistului şi al planurilor sale se desfolia în etape, pornind de la pista falsă (sau doar parţială) a unui context iniţial, dincolo de care descopeream la un moment dat o miză mult mai mare. Astfel, ca să dăm doar câteva exemple, personajul negativ titular din "Goldfinger" (Gert Fröbe), urmărit de Bond pentru diverse afaceri suspecte cu aur, reieşea de la un moment dat că punea la cale jefuirea rezervei naţionale de la Fort Knox; în "The Man with the Golden Gun" (1974 - Guy Hamilton), Scaramanga (Christopher Lee) începe ca un ucigaş profesionist de elită, pentru a se dezvălui ulterior că voia să ajungă stăpânul lumii. În "Moonraker" (1979 - Lewis Gilbert), după desfăşurarea unui plot relativ la o rachetă strategică, descoperim că Hugo Drax (Michel Lonsdale) pregătea un genocid global, simultan cu refugierea în spaţiu a câtorva aleşi de-ai lui care să devină "germenii" omenirii viitoare (element absent în romanul lui Jan Fleming, care conţinea numai prima porţiune a poveştii). Exemplificarea "hibei" din scenariu pentru cazul Skyfall o puteţi găsi la pagina filmului, la rubrica "Părerea criticului". Am evitat în materialul de faţă spoilerele.
În fine, marea calitate a filmului subzistă în regia impecabilă a lui Sam Mendes - consacrat, desigur, prin neuitatul "American Beauty" (1999) şi, printre altele, "Revolutionary Road" (2008). În primul rând, Mendes se pliază perfect pe cerinţele filmului de gen. Construieşte solid secvenţele de acţiune: prologul, răsturnarea de situaţie de pe insula lui Silva, urmărirea din metrou, lupta din sala de audieri şi, evident, bătălia finală. Gestionează ireproşabil suspansul - imaginile trupelor lui Silva apropiindu-se de conac sunt într-adevăr generatoare de tensiune. Chiar şi pe parcursul episoadelor relativ statice, de tranziţie, Sam Mendes menţine un ritm narativ alert, păstrând interesul spectatorului la cote maxime. E semnificativ faptul că, la un moment dat, m-am uitat la ceas - nicidecum din plictiseală, ci pentru că voiam să verific un detaliu paradigmatic: începea atacul asupra conacului, credeam că era plot-point-2-ul (structural, aşa s-ar fi părut), şi mă interesa în ce moment al filmului fusese plasat. Şi am constatat că trecuseră deja două ore încheiate, din cele o sută patruzeci şi patru de minute ale întregului film (ceea ce mi-a şi dat de înţeles că, de fapt, confruntarea care începea era cea finală; nu mai era timp şi pentru alte evoluţii). Mă aşteptasem să fi trecut doar cam o oră şi jumătate - nici n-am simţit când se duseseră două ceasuri!
Pe lângă toate acestea, Sam Mendes, aşa cum îl ştim, filmează cu stil (beneficiind şi de aportul unui director de fotografie ca Roger Deakins), folosind compoziţii plastice expresive şi adesea insolite - se reţin cadrele poetice, cu jocuri discrete de culoare, lumini şi umbre, din momentele de respiro, sau imaginile oraşului părăsit de pe insula lui Silva, şi mai ales prima apariţie a acestuia, apropiindu-se de la mare distanţă şi ţinând un monolog interesant, cu intonaţii rafinate şi subtile, încă înainte de a-i distinge chipul - este doar prima performanţă a lui Javier Bardem, din impecabila sa compoziţie a unui antagonist pervers, ipocrit, suav şi nuanţat, dar într-o cheie cu totul diferită de a antologicului Anton Chigurh, din "No Country for Old Men" (2007 - Ethan şi Joel Coen); categoric, îi vin mult mai bine personajele negative! Desigur, Daniel Craig şi Judi Dench nu prea au de ce să ne rezerve surprize, şi nici Ralph Fiennes - însă avem bucuria de a-l revedea pe neuitatul Albert Finney, într-o apariţie restrânsă dar miezoasă. Nu sunt de lepădat nici tinerii Ben Whishaw şi Naomie Harris. Dacă toate aceste calităţi ar fi beneficiat şi de o poveste lipsită de cele câteva neîmpliniri descrise mai sus, e neîndoielnic că "Skyfall" putea deveni, aşa cum îl consideră unii, "cel mai bun James Bond al tuturor timpurilor". Aşa, însă, rămâne doar cel mai bun James Bond cu Daniel Craig. Până acum...
Părerea ta
Spune-ţi părereaToate criticile cum ca ar fi cel mai bun film cu James Bond sunt induse de campania media sa aducă încasări mari francizei. Recomand vizionarea Casino Royale după Skyfall și apoi sa facem comparația.
Personal consider ca, GoldenEye este cel mai bun film Bond care cred ca a avut cea mai "buna" fata rea, Famke Janssen.
Totodata, insa, sunt dator sa precizez ca editarea altor cateva fragmente, realizata neglijent, a generat diverse incoerente de logica si frazare, care nu-mi apartin. Textul corect este cel de la pagina filmului.
Deja devine telenovela... !!!