Premieră: Oslo, 31 august

Povestea unei zile speciale din viaţa unui fost dependent de droguri, Oslo, 31 august, o adaptatare liberă a romanului Le feu follet, de Pierre Drieu La Rochelle, va avea premiera în cinematografele româneşti din patru oraşe ale ţării, vineri, 13 iulie. Oslo, 31 august este marele câştigător al Festivalului Internaţional de Film Transilvania de anul acesta şi a fost prezentat la Festivalul de Film de la Cannes, în 2011, în secţiunea Un Certain Regard.

Regia este semnată de Joachim Trier, care între 1999 şi 2002 a regizat mai multe scurtmetraje, printre care Pieta (1999), Still (2001) şi Procter (2002).Toate trei au fost selecţionate de peste treizeci de festivaluri internaţionale şi au primit numeroase premii, inclusiv pentru Cel mai bun film european, la European Film Awards. În 2006 regizează primul său lungmetraj, Nouvelle Donne, în care doi prieteni din copilărie au ambiţia de a deveni scriitori. Filmul, care tratează deziluzia post-adolescenţă, incertitudinea şi visele risipite ale tinereţii, a primit premiul Amanda (echivalentul norvegian al César-ului) pentru Cel mai bun film, Cel mai bun regizor şi Cel mai bun scenariu original.

Iată, în continuare, un interviu cu Joachim Trier, realizat de Christine Masson, despre Oslo, 31 august, film distribuit în Braşov, Bucureşti, Cluj şi Constanţa.

Oslo, 31 august este adaptat după romanul Feu follet, scris de Pierre Drieu La Rochelle în 1931, astăzi fiind încă un subiect de actualitate. Poate fi povestea unui om care îşi pierde încrederea în el însuşi?

Joachim Trier: Da, şi tocmai atemporalitatea acestei poveşti este cea care m-a atras. Aceasta este esenţa artei de a trata un subiect care va rezona de-a lungul secolelor. Temele romanului sunt încă relevante şi contemporane. Cu toate acestea, este dificil să vorbim fără a părea morbizi: dacă am rezuma povestea la ziua unui fost dependent de droguri care părăseşte un centru de dezintoxicare şi care ia în calcul posibilitatea de a se sinucide este deprimant. Sunt mai interesat de metafora despre singurătate, cea care ne priveşte pe toţi. Mulţi oameni au trăit experienţa singurătăţii, sentimentul de a a fi pierdut, de exemplu, după o poveste de dragoste nefericită, o criză profesională, pierderea unei persoane. Se simt atât de vulnerabili şi se confruntă cu întrebări esenţiale despre existenţă.

Altă temă a romanului este curajul. El vorbeşte de integritate în auto-interogatoriu. De exemplu, unul dintre pasajele mele preferate este acela când unul dintre personajele care trăieşte în linişte, cu prietena lui, este vizitat de un prieten în primejdie. Cum afectează acest lucru viaţa de zi cu zi, prietenia şi familia? Cât de departe putem merge pentru a salva un apropiat care se auto-distruge?

Filmul prezintă douăzeci şi patru de ore din viaţa personajului principal. A fost o provocare din punct de vedere narativ?

Joachim Trier: Romanul se derulează pe o perioadă puţin prea lungă, dar aici a rămas o poveste scurtă. Am vrut ca filmul să semene cu odiseea unei zile, care evită prezentarea tuturor personajelelor pe care Anders ar fi putut să le întâlnească – de pildă, părinţii sau chiar fosta lui iubită. Îşi pune întrebări specifice despre viaţa lui, care nu pot fi rezolvate uşor. Scopul meu a fost să arăt, într-o singură zi, posibilitatea de a reconstrui o viaţă.

Drogul este adesea abordat dintr-o perspectivă sociologică, în timp ce în film abordarea este existenţialistă.

Joachim Trier: M-a interesat mai mult căutarea identităţii, nu problema drogurilor. Sunt suficiente clişee şi stereotipuri ale dependenţilor de droguri, descrise numai în ceea ce priveşte condiţia lor socială: este reductor şi lipsit de respect, adesea un pretext al criticii sociale. În Norvegia, dependenţa de droguri cum ar fi cocaina şi heroina - spre deosebire de alcoolism - este încă un subiect tabu, mai ales în rândul persoanelor din clasa de mijloc. Ruşinea este foarte puternică şi cazurile de viaţă dublă sunt comune. În timpul cercetărilor am simţit de multe ori că oamenii se întrebau despre diferenţa dintre ceea ce sunt şi ceea ce încearcă să fie.

Este, de asemenea, un film despre liberul-arbitru?

Joachim Trier: Da, pentru că alegerea între viaţă şi moarte este crucială. Am pierdut prieteni apropiaţi care s-au sinucis, am încercat să înţeleag motivele. Procesul este complex, aproape inexplicabil. Când vă spun povestea cuiva care este sinucigaş, nu puteţi să nu vă gândiţi la Suferinţele tânărului Werther, scris de Goethe în 1774. Este o carte care a făcut furori într-o epocă în care sinuciderea era tabu şi a devenit brusc "la modă" pentru tinerii adolescenţi. Evident, nu vreau să fac din sinucidere un subiect fascinant.

Oslo, 31 August este un film care dezbate viaţa. Care este semnificaţia titlului filmului?

Joachim Trier: Unul dintre titlurile mele de film preferate este Fin Août, debut Septembre/Sfârşit de august, început de septembrie, de Olivier Assayas. În plus, data de 31 august marchează sfârşitul verii în Norvegia, zilele frumoase s-au terminat, toamna se apropie, urmează iarna, întunericul şi frigul. Pentru mulţi norvegieni, întrebarea-ritual este: "Vom mai putea suporta încă o iarnă?" (râde) Mai simplu, titlul este o invitaţie clară adresată spectatorilor: trăiţi o zi în viaţa personajului.

Evenimentele din 22 iulie 2011, cu masacrul comis de un oarecare Anders, au afectat filmul dumneavoastră?

Joachim Trier: Oslo, 31 August a fost prezentat la Cannes înainte ca această tragedie să se întâmple. Când filmul a fost lansat în Norvegia (pe 31 pe august 2011), mulţi oameni, inclusiv pe internet, l-au legat într-o maniera ciudată de aceste evenimente, vorbind de doliu melancolic. Unii l-au simţit ca pe un răspuns la toate aceste orori, crezând care reflectă frumuseţea şi liniştea din Oslo. Alţii s-au simţit emoţional conectaţi la film, în contextul evenimentelor. Nimic din toate acestea nu au fost intenţionate sau manipulatoare, în special la cinci săptămâni după tragedie. Este greu de explicat un context atât de complex... În ceea ce priveşte prenumele criminalului, acesta este foarte comun în Norvegia, deci paralela nu are sens. Ceea ce observ de atunci este în ce mod cultura noastră a fost impregnată de acest carnagiu: tot ce este prezentat, spus sau făcut este conectat la acesta.