Oana Pellea - lumina din umbra uriaşului

De cele mai multe ori, oamenii de rând îi invidiază pe copiii marilor personalităţi - închipuindu-şi, întâi şi-ntâi, că celebritatea ar fi un privilegiu.

Desigur, ironizarea acestei capcane a devenit de mult un clişeu (câte comedioare nu s-au făcut pe tema fraierului care visează să devină faimos, după care ajunge să-şi blesteme zilele!), dar adevărul e că pentru familiile monştrilor sacri problema chiar e serioasă. Acum cinci ani, la o aniversare/comemorare a marelui Amza (ar fi împlinit, atunci, şaptezeci şi cinci de ani), Oana îmi povestea despre dificultăţile copilăriei sale, despre ce înseamnă să atragi peste tot privirile tuturor, în virtutea unei notorietăţi transmise - când tu, copil fiind, n-ai avut cum să ţi-o asumi în mod conştient, şi mai ai şi un psihic încă sensibil, neformat, care astfel e supus unor eforturi de adaptare ce pot deveni uneori de-a dreptul traumatice. Atâţia fii şi fiice ale vedetelor se luptă constant să scape de această agresiune gregară, având dreptul la o viaţă normală, ca persoane în sine, nu ca vlăstare care există în umbra altcuiva.

Educaţia primită de la părinţii ei, un tată uriaş nu numai artistic, ci şi uman, şi o mamă modestă, dar cu caracter puternic şi demn, a făcut-o pe Oana Daiana Pellea, născută în 29 ianuarie, 1962, la Bucureşti, să convertească aceste tribulaţii ale copilăriei în factori benefici de fortificare a personalităţii.

De altfel, în natura ei se îmbinau vigoarea lui Amza, fiul de ţărani olteni din Băileşti atins de aripa geniului, şi nobleţea Domnicăi Mihaela, urmaşă a familiei boiereşti Policrat - ţin minte că le-am întâlnit pe Oana şi Domnica la înmormântarea unchiului lor, deputatul liberal René-Radu Policrat (1910-1993), una dintre cele mai respectabile figuri ale politicii româneşti postdecembriste.

Împrejurările mi-au oferit privilegiul de a fi colegi de facultate în clase paralele, aşa că am putut urmări pas cu pas, vreme de patru ani la rând, evoluţia studentei la actorie, de la ingrata ipostază de "fiica lui Amza" până la statutul legitim de "actriţa Oana Pellea". Făcea parte din clasa profesoarelor Sanda Manu şi Geta Angheluţă, alături de Mioara Ifrim, Carmen Trocan, regretata Luminiţa Stoianovici, Adrian Păduraru, Claudiu Istodor, Răzvan Popa şi Cristian Rotaru. Am şi jucat împreună, prin diverse exerciţii scenice pe la examenele de admitere la regie, prilej cu care i-am savurat admirabilele valenţe colegiale - era cooperantă şi energizantă cu măsură, de o naturaleţe ce nu păstra nimic din avatarurile de fiică a lui Amza Pellea. N-am să uit niciodată cum, la primul ei examen de măiestrie, în februarie 1981 (o juca pe Suzy, într-un fragment dramatizat după "Joia dulce", de John Steinbeck), Amza, aflat în comisie, o observa nu radiind de mândrie paternă, ci cu ochiul exigent şi necruţător al profesorului. Mi-a rămas în minte şi o inegalabilă Sofia Iegorovna, din examenul Cristinei Ioviţă cu "Platonov" - momente de un comic incendiar, alături de Marian Râlea. Sau spectacolul de diplomă, spumosul musical "Bună seara, Domnule Wilde!" (după "The Importance of Being Earnest"), unde strălucea ca Gwendolen Fairfax, în mijlocul unei clase explozive.

După ce i-am oferit, la aplauze, bucheţelul de flori care avea să rămână cel dintâi din bogata ei carieră, Oana mi-a mărturisit că acela fusese un moment copleşitor: în tot timpul spectacolului, pătrunsă de rol, nu conştientizase pe deplin prezenţa publicului, iar în clipa când s-au aprins luminile şi a văzut pentru prima oară sala arhiplină, i-a venit să leşine.

Debutul absolut, însă, se produsese la TVR, imediat după admitere, cu rolişorul Mimsy, din "Uşa de la baie", de Neil Simon, alături de Amza Pellea şi Carmen Stănescu - iar debutul cinematografic a constat într-un rol non-compoziţional: Oana, fata cu rebusuri, din filmul-rebus "Concurs", (1982, Dan Piţa), tot în tandem cu Claudiu Bleontz. A urmat un personaj mult mai dezvoltat, solicitându-i realmente calităţile actoriceşti, în mai puţin semnificativul "Râdeţi ca-n viaţă" (1983, Andrei Blaier), aproape simultan cu "Faleze de nisip" (1983, Dan Piţa) - filmul care l-a înfuriat pe Ceauşescu atât de tare, încât a declanşat draconica perioadă de întuneric cultural din ultimii şase ani ai regimului comunist. Dă pagina, ca să citeşti despre personajele create de actriţă>>>