György Pálfi: "sunt invidios pe cinematograful românesc"

György Pálfi, regizorul filmului - reper pentru horrorul fiziologic în cinema (Variety), a fost prezent săptămâna trecută la Bucureşti chiar cu Taxidermia, proiectat în cadrul Festivalului de Film Experimental (24-28 noiembrie 2010).

Într-un interviu acordat în exclusivitate publicaţiei Cinemagia, György Pálfi vorbeşte despre expozitiile artistului Gunther von Hagens cu cadavre plastinate, cu care seamănă Taxidermia, despre structura clasică, ca la Thomas Mann, a filmului, încercarea de a face la Hollywood un basm undergrond cu Lenny Kravitz în rol principal şi despre faptul că este invidios pe cinematografia românească.

Revenind la Taxidermia, filmul a avut premiera la Cannes, în secţiunea Un Certain Regard, şi de atunci a mai rulat în România, prima dată chiar în cadrul Festivalul Internaţional de Film Transilvania (2006), unde a adus lui Pálfi premiul pentru regie. Dar cu câţiva ani înainte, adică în 2002, Pálfi a reuşit să câştige atenţia criticii şi a publicului deopotrivă, cu primul său lungmetraj, Hukkle, care a obţinut titlul "Descoperirea europeană a anului", distincţie oferită deAcademia Europeană de Film. Anul trecut, regizorul de origine maghiară era nominalizat pentru Globul de Cristal la Karlovy Vary cu filmul I am not Your Friend.

În Taxidermia, carnea şi corpul uman sunt tratate diferit, pornindu-se de la realismul magic - carnea în spaţiul rural, trecând prin etapa societăţii industriale - omul care face din mâncat un sport, apoi corpul uman şi carnea ca formă de artă, într-o cheie postmodernă, povestea fiind a trei generaţii de bărbaţi - bunicul, tatăl şi fiul.

Care este ideea filmului Taxidermia? Cum ar trebui publicul să-l înţeleagă?
György Pálfi: Sunt mai multe sensuri, câteva furnizate la începutul filmului, câteva chiar la final. E vorba despre discursul iniţial, în care se vorbeşte de cum poate fi spusă o poveste.

Ghid pentru descifrat Taxidermia

Taxidermistul este o metaforă pentru ceva anume?
György Pálfi: Într-un film totul este metaforă. Dacă arăţi ceva, un produs artistic, devine metaforă. E vorba de arta contemporană, populară acum. Artistul corporal e foarte la modă astăzi. Iar dintre cei mai faimoşi care au practicat genul acesta de artă este Profesorul von Hagens [Gunther von Hagens - un anatomist german controversat, care a inventat o tehnică a conservarii ţesuturilor biologice numită plastinare - n.red], care a descris asta drept medicină, nu artă. El s-a servit de cadavre pentru a preda, în calitate de doctor. Însă, în acelaşi timp, a făcut un spectacol din asta şi o expoziţie. A făcut sculpturi din cadavre şi le-a expus disecate, astfel încât să poţi vedea direct creierul uman. Şi mi-am spus, dacă ştiinţa poate s-o facă, atunci şi arta poate s-o facă. Dacă poţi să faci asta asupra altor corpuri, m-am gândit cum ar fi dacă însuşi naratorul unei poveşti s-ar pregăti pe sine în acest mod... Sculptura din finalul filmului ne va spune povestea familiei, a celor trei generaţii arătate în film. E o nouă creaţie. Cu o poveste subiectivă în spate. Filmul are o structura ca în toate romanele-saga de familie ale lui Thomas Mann. Prima parte e despre strămoşul familiei, cea de-a doua despre fiu, generaţia de succes - bărbatul care participa la competiţiiile de mâncat contra cronometru, iar cea de-a treia parte (în manieră clasică), e despre ultimul descendent care distruge tot ce predecesorii au construit. El e cel care prezintă povestea familiei, şi e singurul dintre cei trei care e "artist". Iar opera lui de artă, o sculptură a lui însuşi împăiat, spune tuturor povestea familiei sale...

Iar povestea va rămâne eternă... Aţi inventat, practic, un nou "suport" pentru a spune o poveste - pe lângă cărţi, filme, sculpturi... corpul uman împăiat, ca formă de artă...

Am citit că bărbatul supraponderal, a doua generaţie prezentată în film, este o metaforă pentru capitalism. E o ipoteză corectă?
György Pálfi: Desigur că omul gras poate simboliza mai multe lucruri. Iar în film, oricine poate găsi linii filozofice. Pentru mine, grasul este pur şi simplu un tată care trăieşte într-un apartament obişnuit şi mănâncă multă ciocolată. Dar, dacă vreţi neapărat metafore, să ne gândim la acei "graşi" care trăiesc în câte un apartament, ascunşi în zeci de clădiri; sunt agenţii poliţiei politice ungureşti, echivalentul Securităţii în România. Şi toţi aceşti graşi sunt acum nişte mamuţi, relicve ale istoriei, care trăiesc şi azi. Pentru mine, grasul este o metaforă a economiei socialiste.

Spuneţi-ne câte ceva despre efectele speciale. Bărbatul cu burtă uriaşă, pisicile gigantice, care ajung să-l devoreze, bărbatul care scoate flăcări din penis, dispozitivul pentru taxidermie... Dă pagina ca să citeşti despre efectele speciale! >>>