Cu un Leu de Argint special castigat la Venetia anul trecut, Nuovomondo/Lumea noua este categoric unul dintre cele mai bune filme italiene ale ultimilor ani. Periplul unei familii de tarani italieni porniti in cautarea unui vis, o existenta fericita, paradisiaca, in Statele Unite ale Americii, Nuovomondo se bucura de prezenta uneia dintre cele mai apreciate actrite franceze ale momentului, Charlotte Gainsbourg. Ea o interpreteaza pe Lucy, o femeie cu un trecut cel putin misterios, care se alatura cumva familiei Mancuso in drumul lor spre Lumea noua. Sa vedem ce are de spus celebra actrita, nominalizata in repetate randuri la premiul Cesar pentru interpretare, despre aventurile ei in lumea regizorului Emanuele Crialese.
Ce v-a atras in aventura lui Nuovomondo?
Mi-a placut foarte mult Respiro. L-am intalnit pe Emanuele Crialese, care era foarte patruns de proiectul sau: era incredibil de vorbaret, amesteca franceza cu italiana cu un entuziasm comunicativ. Scenariul era pasionant si era insotit de documente vizuale: imagini magice, locuri, fete, vaporul... O pagina de istorie pe care nu o cunosteam, sentimentul ca am de-a face cu ceva foarte autentic din cultura italiana, nu am avut nicio secunda de indoiala. Aveam despre acest proiect un punct de vedere exterior ca o straina, ceea ce si sunt in film. Nu stiam exact ce vroia Emanuele sa faca cu personajul meu, nu imi era foarte clara progresia lui, insa doream sa particip la acest film coral. Pe atunci, nu se stia inca unde va fi filmat: se vorbea despre Odessa, Maroc sau Turcia. Cand am aflat ca voi petrece patru luni la Buenos Aires, fara familia mea, am avut un soc insa nu am pus niciodata filmul sub semnul intrebarii.
Cum ati pregatit personajul?
Prima etapa a fost cea a fabricarii costumelor, care a avut loc la Roma. Emanuele era foarte deschis la propunerile mele. Ma intreba: "Ce culoare sa aiba hainele tale"? Mi s-a parut interesant ca ea sa aiba un guler inalt, foarte rigid, care o evidentiaza de alte femei si ca mai apoi, pe vapor, sa fie mai dezbracata... si apoi a fost alegerea perucii: ca ea sa fie de culoare roscata a devenit un lucru emblematic, insa nu am stiut-o imediat. A fost vorba ca Lucy sa fie aproape rasa. In orice caz, coafura trebuia sa o diferentieze de celelalte personaje. Nu o sa ma plang, stiu ca sunt roluri pentru care machiajul ia cinci ore insa cele doua ore de fixare a perucii si a machiajului in fiecare zi au fost un calvar! si apoi nu mai purtasem corset de la Jane Eyre si mi-a fost foarte greu sa fiu prinsa in acel corset. Le invidiam pe figurantele care nu purtau asa ceva... Insa era un mod de a intra in pielea personajului: ca si cum as fi avut o masca, ca si cum as fi fost in pielea altcuiva si asta m-a ajutat mult.
Nu stim prea bine cine este Lucy, nu stim despre ea decat din ce povestesc ceilalti. Dumneavoastra stiti mai multe?
Eu plecasem pe ideea unei prostituate cu un trecut foarte difícil, foarte incarcat. Nu eram foarte sigura. In ajunul filmarii, am avut o mare indoiala despre personajul meu, ma panicasem puternic. M-am dus sa-l vad pe Emanuele si sa-i spun ca sunt in ceata totala, ca nu stiam ce anume venisem sa fac, ca nu puteam sa ma bazez doar pe dialoguri - cand celelalte personaje vorbeau despre ea, improvizau, nu eram nimic trecut in scenariu. A fost un pic tulburat: sa vezi pe cineva panicat in ajunul unei zile importante... Dar mi-a spus dupa aceea ca acest lucru l-a ajutat, a fost ca un electrosoc...
Dar pe moment, care a fost raspunsul lui?
Ca o sa se gandeasca. De fapt, eu am ramas in principal pe ideea mea de inceput, pentru ca vroiam sa ma bazez pe ceva concret. Insa de exemplu, nu am lucrat la vulgaritatea personajului - cu exceptia coafurii poate! In timpul filmarilor, Lucy a fost tot timpul inconjurata de mister. Emanuele vroia sa existe o indoiala: intr-o zi, mi-a spus ca puteam sa ne imaginam altceva, ca provenea din inalta societate, ca era o femeie decazuta, respinsa de sot. Am inventat mai multe biografii credibile. insa acest personaj are o functie simbolica: Lucy face legatura intre vechi si noua lume, intruchipeaza o forma de modernitate.
Cum ati procedat cu limba, avand in vedere ca ati alternat italiana si engleza?
La liceu, am avut italiana ca a doua limba insa mi s-a parut indepartata si insuficienta. I-am spus lui Emanuele ca trebuie sa reiau cursurile, ca imi trebuie un instructor pentru a vorbi italiana cu accent englezesc. La una dintre primele noastre intalniri, mi-a intins un ziar italian pe care il citea zicandu-mi: citeste. Am citit, el a spus imediat: este perfect, nu mai trebuie sa exersezi nimic... Cu toate acestea, exersarea accentului m-ar fi ajutat poate. Eram foarte nesigura cand trebuia sa joc in italiana, aveam impresia ca sunt ridicola, ca nu fac bine. Emanuele nu-si dadea seama sau poate era o unealta pentru el. Aproape ca ne-am certat in ziua scenei cu medicul: nu mai suportam sa nu-mi zica daca urmeaza sa joc in italiana sau in engleza, vroiam sa invat textul. S-a tinut tare pana la capat. Mi-a spus: o sa faci scena in engleza. Iar la momentul filmarii, s-a razgandit: joaca in italiana...!
A fost o filmare care nu prea s-a asemanat cu altele...
A da, fara indoiala a fost aventura cea mai extrema pe care am cunoscut-o in cinema! In plus Emanuele are o metoda proprie de lucru, cu multe improvizari, multe schimbari de ultim moment in scene sau in dialoguri... La Buenos Aires, am inceput cu repetitii fizice. De exemplu, furtuna: o multime care invata sa se miste singura si sa cada unii peste ceilalti, ca intr-o coregrafie. Era ca un atelier de teatru. Comunicam greu cu ceilalti actori sau figuranti pentru ca nu vorbesc prea bine italiana sau spaniola iar primul contact a fost fizic: eu care sunt mai degraba o persoana inhibata, a trebuit sa ma arunc inauntru, fara nicio pudoare!
Apoi, am filmat succesiv scenele din interiorul vaporului, apoi cele de pe Ellis Island. Pe urma au fost scenele de pe pod si a fost mai ciudat: am fost toti chemati, actori si figuranti, o masa de oameni pe un vapor foarte mic, ne-am indepartat de chei pentru a petrece ziua pe mare, fara sa stim ce urmeaza sa facem. Emanuele hotara dupa inspiratia pe care o avea. Lucram pentru film insa orgoliul meu era mai puternic. Ma intrebam: oare o sa-l inspir destul ca sa-si doreasca sa joc astazi sau o sa raman in banca mea? Si daca este vorba de o scena de multime, ce va vrea de la mine, mai precis? Am fost lasata de capul meu. Am putut sa observ multe, era un asemenea spectacol ! Am facut poze, am facut schite. Puteam sa stau retrasa, sa observ si sa fiu observata de ceilalti, ma simteam in pielea personajului meu...
Lucy este totusi un personaj care evolueaza, e din ce in ce mai umana de-a lungul filmului... insa antipatia pe care o degaja, de exemplu aerul superior cu care o alunga pe o fata din patul ei, mia placut mult. Aproape ca mi-as fi dorit sa fie mai mult de atat, imi plac personajele antipatice ! Apoi, evolutia ei spre ceva mai uman era mai indreptatita astfel. Insa cred ca pe Ellis Island, si-a pastrat aerul de superioritate: e limba ei, ea stie cum se petrec lucrurile, este diferita de ceilalti. Se stia de la inceput ca vom avea, eu si Vincenzo Amato, o poveste de dragoste mai deosebita de jucat, ca vom sfarsi prin a fi impreuna... Insa a fost determinata de micile detalii: scenele ale caror miza o cunosteam, jocul de-a v-ati ascunselea in gurile de aerisire, sosirea la New York in ceata. Sincer, nu stiam cum vor fi montate, nu puteam decat sa jucam situatia...
Spuneti ca vor "sfarsi prin a fi impreuna"... Sunteti sigura?
Da, sunt foarte optimista! Stiu ca e un pic idiot sa-ti imaginezi un viitor pentru doua personaje, dar asa sunt eu.
Aveti o viziune politica despre acest film?
Putem sa ne gandim la viziunea pe care o da despre Statele Unite, insa nu m-am gandit prea mult la asta. Exista ideea evidenta despre standardizare: toti acei oameni diferiti pe care ii vedem pe Ellis Island si care vor fi modelati dupa acelasi tipar. Insa mai intai de toate este filmul lui Emanuele, avea totul in cap si l-a realizat pe bucatele. Mi-am facut datoria de actrita si am tot mai mult sentimentul ca este vorba despre a te pune in serviciul unui regizor pentru placerea de a te lasa dus, ghidat, fara a putea controla nimic. Imi place foarte mult inceputul filmului, modul lui Emanuele de a surprinde magia lumii vechi, de a filma acele femei, brutalitatea abandonului, simtul acela al materiei, fie ca este vorba de corpuri sau de peisaje. si apoi intregul aspect comic si de vis. Este caraghios sa vezi morcovul acela gigant in lapte! Chiar daca eram in costum de baie intr-o piscina foarte rece...!
