Nu oricine poate asimila lentoarea narativă, dialogurile anodin-ultrarealiste, plan-secvenţele statice, săriturile de montaj deliberate, şi diverse alte trăsături caracteristice minimalismului - dar nici substanţa nu le poate fi negată. Poate fi, cel mult, înţeleasă prost - căci, cum bine ştim, urlă târgul de etichete gen "filme cu avorturi", "filme despre bătrâni purtaţi prin spitale", "cu sex oral la mare de 1 Mai", "despre fete care beau suc" sau "poliţişti care se uită la o casă". Sunt gata să pun pariu că foarte curând liota se va îmbogăţi cu o nouă perlă: "despre femei care pierd avionul" - de parcă ăsta ar fi subiectul filmului Felicia, înainte de toate. Grea treabă, asta cu aparenţele şi esenţele...!
Ca să fim totuşi drepţi, se impune să recunoaştem că filmul cuplului Rădulescu & de Raaf multora le va pune serios răbdarea la încercare. "Felicia..." curge lent, liniar, monoton, parcă într-o deliberată sfidare a receptorilor cu orizontul de aşteptare fixat pe trepidaţia filmelor de consum. Asta nu înseamnă, totuşi, că-i lipseşte bunăvoinţa faţă de spectator - ca în cazul acelor pelicule criptice care frizează autismul. Principala atracţie, în cazul de faţă, o constituie dialogurile - nu numai de un firesc şi o dezinvoltură cum rar am mai întâlnit în filmul românesc, ci şi reuşind să reconstituie la cote maxime acel palier aparte al tâmpeniei care face comunicarea efectiv imposibilă.
Întreg actul întâi, desfăşurat în apartamentul familiei Mateescu, e o succesiune densă de replici totalmente vide - cel puţin în aparenţă, căci... Insinuanţi, atenţi, metodici, Rădulescu şi de Raaf reuşesc să ne instileze tot timpul vibraţia subtilă a unui pericol insidios - ceva o să se ducă sigur dracului, că prea-s toţi trei pe dinafară: părinţii (şi nevăzuta soră), prin abulia lor totală, iar Felicia, prin apatia cu care le înghite multele aiureli ce vor duce inevitabil (previzibil chiar), la pierderea avionului.
Într-un film de construcţie clasică, momentul de la check-in ar fi fost, automat, faimosul Plot Point 1: incidentul neprevăzut care abate lucrurile de pe făgaşul lor firesc şi-i creează protagonistei o nevoie dramatică (aici, găsirea unui alt avion spre Olanda, pentru a-şi putea lua fiul din tabără, a doua zi). Cel puţin în raport cu paradigmele de tip convenţional, aşa ar fi trebuit să stea lucrurile.
Atâta doar că Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf numai convenţionalisme n-au avut în vedere când au purces la scurta, dar intensa odisee aeroportuară (şi nu numai - sau, mai bine zis... numai în aparenţă astfel) a Feliciei. Cu ocazia scurtei dar extrem de densei conferinţe de presă la care am participat, cei doi autori şi-au confirmat intenţia deja desprinsă din film de a nu spune povestea pierderii unui avion şi a rezolvării problemei în timp util, ci de a urmări arcul unui personaj marcat de o stranie şi aproape impalpabilă dramă interioară.
Felicia Mateescu s-a stabilit în Olanda din 1989, s-a căsătorit cu Maarten, au divorţat, l-a primit în custodie pe Marc, fiul lor de unsprezece ani, şi lucrează ca bibliotecară. O dată pe an, îşi vizitează părinţii din Bucureşti. Treptat, însă, de-a lungul timpului, s-a instalat inexorabil înstrăinarea... purtând în cazul de faţă amprenta mult mai apăsată a influenţelor unei naţiuni extrem de aparte, pe care nu poţi şi nici nu trebuie s-o scoţi vreodată dintr-ale ei - vorba aia, pe continentul nostru trăiesc două feluri de locuitori: europeni şi olandezi. S-a pus problema de ce autorii nu au ales una dintre ţările cu comunităţi româneşti masive, ca Spania, Italia, Franţa sau Germania - şi, la drept vorbind, diverşi prezumptivi coproducători de pe aceste meleaguri s-au oferit să se implice, cu condiţia ca acţiunea să se petreacă în ţara lor. Răzvan şi Melissa au rămas însă la opţiunea olandeză (culmea, fără ca din Ţara Lalelelor să fi primit nici măcar un gulden - sau, mă rog, euro... cât o să mai ţină), şi bine au făcut - nu numai în numele originalităţii, ci şi datorită mai marii distanţe umane astfel create, esenţială pentru drama personajului: o femeie însemnată de alienarea acumulată în timp...
Căci aceasta este adevărata temă a filmului: efectele timpului asupra relaţiilor între oameni. De ce pierde Felicia avionul? Fiindcă aiurita de Iulia, soră-sa, a lăsat-o-n baltă când promisese s-o ducă la Otopeni cu maşina, şi nici măcar n-a anunţat-o? Parţial. Fiindcă nici chiar un taxi nu foloseşte la mare lucru într-un Bucureşti unde, pe orice drum ai lua-o, tot bară la bară se merge? Inclusiv. Fiindcă toată dimineaţa, în timp ce-şi făcea bagajele, părinţii au bătut-o la cap cu fleacuri, tabieturi, iaurturi şi pantalonaşi? Da, şi de-asta - însă m-am întrebat în repetate rânduri, de-a lungul filmului: pe ce lume, Doamne iartă-mă, trăia Felicia asta, de n-a fost în stare să plece la timp spre aeroport? Că doar zbura an de an pe ruta Bucureşti-Amsterdam, şi-şi cunoştea bine şi părinţii, şi sora, şi oraşul. Iar întrebarea nu era doar steril-moralistă, ci şi de fond - cum putem empatiza cu nevoia dramatică a unui personaj atât de plutitor încât şi-o face efectiv manum propria? Ar fi fost o stângăcie dramaturgică flagrantă, indiscutabil - dacă era un film despre pierderea unui avion (la fel cum şi stilul disolut de viaţă al lui Dante Remus Lăzărescu ar fi riscat să anuleze premisa morală a filmului lui Cristi Puiu, dacă acolo ar fi fost vorba de periplul unui bătrân prin spitale - nu de "păcatul nepăsării"). Da, Felicia poartă în mare parte vina crizei în care ajunge - dar e greu să-i impuţi acest lucru, când adevărata motivaţie a întârzierii este de fapt un soi de lâncezeală, de lingoare, de pasivitate depresivă în care a aruncat-o destrămarea afectivă a vieţii de familie. Acel setup prelungit, în apartament, construieşte o atmosferă de mămoşenie sufocantă, insuportabilă, care în continuare va urca până la cote de-a dreptul inumane.
Părerea ta
Spune-ţi părerea