După ce a fost cel mai amuzant şi proaspăt film din competiţia festivalului de la Berlin, Chéri/Curtezana iată că ajunge şi în România pentru a-şi arunca în stânga şi-n dreapta replicile spumoase şi moravurile oarecum îndoielnice. Dacă anul trecut Mike Leigh era cel care făcea legea umorului la Berlin (cu Happy-Go-Lucky, care din păcate n-a mai ajuns pe ecranele noastre, deşi a câştigat premii şi a avut cronici pozitive peste tot), a venit rândul lui Stephen Frears să realizeze una dintre cele mai bune comedii ale anului.
Michelle Pfeiffer este Léa, celebră curtezană a începutului de secol 20, într-un Paris bogat, colorat şi dispus să cheltuiască oricât pentru plăceri. În culmea succesului, Léa decide că are suficientă "experienţă" ca să se retragă în somptuosul ei palat, câştigat cu sudoarea... frunţii. Dar viaţa ei nu se linişteşte, aşa cum ar fi sperat, pentru că (încă) atrăgătoarea Léa începe o relaţie cu fiul unei bune prietene (şi foste rivale), doamna Peloux (Kathy Bates, mortală), care-i cere să-l înveţe pe acesta "limba dragostei". Puştiul de doar 19 ani, iar frumosul, răsfăţatul şi blazatul Fred (Rupert Friend, care de fapt are 28 de ani), dă şi titlul acestui film, căci apelativul rezervat lui de către Léa este chiar "chéri" (adică "dragule").
Scandalul provocat de romanul omonim al lui Colette (inspirat de o relaţie a acesteia cu propriul ei vitreg, de care o despărţeau exact trei decenii) se potriveşte extrem de bine lui Chéri, un film proaspăt şi înţepător ca şampania, plin de bon mot-uri hiper-amuzante, replici acide şi ocheade otrăvite. Un fel de "Gaiţele" mai puţin sumbru şi mult-mult mai pestriţ, Chéri aduce în acelaşi spaţiu (un salonaş cochet sau, de ce nu, ecranul) un întreg alai de foste curtezane cărora nu le mai rămâne decât să foarfece, să bârfească şi să se înţepe ca nişte viespi. Printre ele Chéri nu face deloc notă discordantă, îmbrăcat în halate de mătase, preocupat de accesorii şi cu o limbă mai ascuţită decât tăişul unui scalpel.
Ritmat excelent de coloana sonoră a lui Alexandre Desplat (o nominalizare la Oscar în 2010 este absolut sigură), Chéri împarte cu predecesorul său din CV-ul lui Frears, Legături primejdioase, nu numai actriţa şi scenaristul (Christopher Hampton), dar şi acele moravuri îndoielnice, presărate cu "chéri" încoace şi "chéri" încolo (asortate din plin cu pupături sonore aruncate la distanţă sigură de machiajul gros), de-ai zice că protagonistele sunt cele mai bune prietene dacă nu s-ar face harcea-parcea pe la spate. Aproape că nu contează ce se întâmplă în film (aşa cum nu conta nici în Happy-Go-Lucky, al cărui suflet erau tot replicile), căci Frears pune accentul pe atmosferă şi limbaj, şi nu pe "acţiune".
Chiar dacă atinge teme mai grele precum înaintarea în vârstă, dragostea sau trădarea, iar în ultimele zeci de minute şchioapătă vizibil pe terenul mult prea periculos al melodramei, Chéri e uşor ca pana şi te gâdilă peste tot. Neapărat de văzut.
