Unul din reproşurile care li se pot aduce cinematografiilor mici, complet dependente de finanţarea instituţiilor de stat, este că explorează la nesfârşit aceleaşi teme, cu aceleaşi tipuri de personaje şi aceleaşi posibile deznodăminte. Au fost ani când paleta de abordări şi posibilităţi părea complet epuizată, dar iată că din când cineva încearcă lucruri noi, iar cea mai bună dovadă este Spre nord, debutul în ficţiune al documentaristului şi jurnalistului Mihai Mincan. Şi nu, acel "neromânesc" din subtitlul acestei cronici nu înseamnă că filmul încalcă cine ştie căror valori mai mult sau mai puţin tradiţionale ale naţiei noastre, ci că se aventurează, cu rezultate foarte bune, în ape nefamiliare des-pomenitului nou val românesc.
Încă de la prima scenă intuim că ceea ce vom vedea diferă de orice alt film românesc: doi bărbaţi cu priviri disperate plutesc în mijlocul oceanului agăţându-se de o minusculă plută improvizată. Fiecare val îi acoperă şi intuim că, dacă nu vor fi salvaţi cât de curând, vor avea parte de un sfârşit oribil. Şi cine să-i descopere în mijlocul miilor şi miilor de kilometri pătraţi ai oceanului? Tot acum suntem avertizaţi că acţiunea are loc în 1996 şi că scenariul scris de Mihai Mincan este inspirat din întâmplări reale.
Imediat apoi facem cunoştinţă cu Dumitru (Niko Becker), un tânăr român, şi prietenul său bulgar (Dimitar Vasilev), aflaţi într-un port spaniol. Din conversaţia lor înţelegem repede că cei doi au un plan: să se strecoare la bordul unui transatlantic cu destinaţia America. Dar oare nu asta au făcut şi primele două personaje ale filmului? Bănuiala că aruncarea peste bord a pasagerilor clandestini era o practică uzuală pe navele anilor '90 ne sugerează că Dumitru şi prietenul său sunt într-un pericol de moarte...
Cu o impresionantă economie de mijloace, Mincan creează o poveste despre cum, în urma unor circumstanţe extraordinare, un om poate avea un drept de viaţă şi de moarte asupra altuia. Descoperit din întâmplare de marinarul Joel (Soliman Cruz), Dumitru se va trezi în puterea absolută a acestuia şi, indiferent de intenţiile sale bune, Joel îşi va da seama curând că se află într-o situaţie imposibilă şi că bunătatea sa ar putea avea consecinţe imprevizibile.
Deşi naţionalitatea lui Dumitru îl recomandă ca primă opţiune ca publicul să se identifice cu cineva, să "ţină" cu cineva din film, eroul lui Spre Nord este fără îndoială Joel. Este singurul care are spaţiu de manevră şi de alegerile lui depinde nu doar soarta lui Dumitru, ci şi soarta colegilor filipinezi aflaţi la cheremul ofiţerilor taiwanezi (într-un triplu joc "noi contra lor") şi, desigur, soarta celor lăsaţi acasă, care depind de diversele sume de bani pe care marinarii le câştigă pentru a traversa oceanul.
Marele merit al lui Spre Nord este că ne obligă să contemplăm toate argumentele şi motivaţiile (foarte diferite) ale celor aflaţi în joc şi să conluzionăm, paradoxal, că fiecare are dreptate, chiar dacă viziunile lor despre această situaţie foarte specifică nu au cum să coexiste. Mincan reuşeşte performanţa de a spune o poveste universală despre putere şi lipsa ei şi în acelaşi timp o poveste care ne îndeamnă să ne reamintim disperarea cu care românii erau gata să fugă din ţară în anii '90, cu metode care mai de care mai riscante, pentru o viaţă mai bună în altă parte. Nu cred că este român care să nu aibă în familia apropiată sau extinsă măcar un membru care să nu fi luat această decizie, prin urmare Spre Nord vorbeşte de o dramă deja intrată în mentalul colectiv al românilor. Este probabil cel mai bun şi bântuitor film românesc pe care îl vei vedea anul acesta.
