Sergiu Nicolaescu, cel mai prolific regizor român, a încetat din viaţă

Sergiu Nicolaescu a decedat joi, 3 ianuarie, la ora 8.20, în Spitalul Elias din Bucureşti, în urma complicaţiilor cardiace şi pulmonare severe, care nu au răspuns la tratament, a anunţat Spitalul Elias, citat de Mediafax. Regizorul era internat din 26 decembrie şi fusese operat de peritonită pe 28 decembrie.

Reprezentanţii Spitalului Elias declarau la acea dată că intervenţia chirurgicală a avut loc "în contextul afecţiunii digestive cronice". Potrivit reprezentanţilor Spitalului Elias, peritonita localizată cu punct de plecare apendicular a fost descoperită intraoperator şi a fost rezolvată laparoscopic.

Cu o săptămână înainte de internare, Nicolaescu căzuse în timp ce se îndrepta spre garajul său, el suferind un traumatism toracic. Iniţial doctorii au exclus posibilitatea operării regizorului, din cauza vârstei înaintate a acestuia.

Sergiu Nicolaescu a renunţat la mandatul de Senator în decembrie anul trecut, motivând că doreşte să se dedice meseriei sale, în ultimii ani de viaţă.

Sergiu Nicolaescu este cel mai prolific regizor român, cu aproape 50 de filme realizate de-a lungul vieţii. Genul său predilect este filmul istoric, dar filmele de acţiune, care l-au avut în centru pe Comisar, au fost la fel de populare. Perioada fastă a filmografiei sale a atins apogeul cu Osânda (1976), o ecranizare foarte frumoasă şi emoţionantă după romanul Velerim şi veler, Doamne, de Victor Ion Popa.

În 2013 îl vom vedea pe Sergiu Nicolaescu pe marele ecran în producţia Lupu (foto, copyright Strada Film), regizată de Bogdan Mustaţă, un film cu tente fantastice despre un adolescent care începe o călătorie în lumea morţilor, a crimei şi a dragostei în blocul în care locuieşte. Sergiu Nicolaescu joacă rolul unuia dintre vecinii băiatului.

Pe numele său complet Sergiu Florin Nicolaescu, s-a născut în ziua de 13 aprilie, 1930, la Târgu-Jiu, într-o casă unde, cu paisprezece ani înainte, locuise în gazdă Ecaterina Teodoroiu. În 1935, familia s-a mutat la Timişoara, apoi a mers la Bucureşti.   

Cum tatăl lui Sergiu Nicolaescu, Pantilimon Nicolaescu, machedon, a fost deţinut politic începând cu 5 ianuarie 1948, din cauza faptului că lucrase pentru Rege la Savarsin, sprijinul familiei a devenit generalul Cambrea, fratele Sevastitei, mama regizorului de mai târziu. Gheorghe Cambrea, un alt unchi de-al lui Sergiu Nicolaescu, a fost sursa  de inspiraţie pentru comisarii din filmele lui, alături de Eugen Alimănescu. Nicolae Cambrea i-a devenit un adevărat părinte adoptiv tânărului în curs de afirmare - care astfel, în acea perioadă, ajunsese să fie cunoscut prin înalta societate ca "Florin Cambrea", dobândind astfel accesul spre factorii de decizie asociaţi cu pasiunea sa: filmul. (Se vorbeşte că un rol hotărâtor l-ar fi jucat, pe filiera respectivă, soţia lui Ion Gheorghe Maurer, deşi Sergiu în prezent neagă respectiva afirmaţie, şi e imposibil să ştim de care parte stă adevărul).

În orice caz, după ce a început trei facultăţi (şcoala de ofiţeri de marină, artele plastice şi politehnica), Sergiu Nicolaescu (care între timp renunţase la numele de împrumut) s-a angajat ca tehnician la departamentul de aparatură al Studioului Cinematografic "Alexandru Sahia", unde a avut şansa de a lucra cu primele camere de filmat subacvatice importate în România, realizând scenariul şi imaginea documentarului-eseu "Scoicile n-au vorbit niciodată"(1959). Succesul acestuia a făcut conducerea studioului să-i încredinţeze regia unul scurt-metraj similar, "Memoria trandafirului" (1961), axat pe filmarea fotogramă cu fotogramă (rezultând într-un efect vizual de mişcare accelerată) a florilor - plus un element politic: frunza care se veştejea văzând cu ochii, pe un fundal sonor de bocanci în cadenţă şi voci vorbind agresiv în germană, urmată de imaginea unor flori filmate prin sârmă ghimpată.

Criticul de film Tudor Caranfil a fost cel care a adus filmul în atenţia cineaştilor: în anii aceia, cinemateca funcţiona în sala din Piaţa Cosmonauţilor (fostă şi actuală Lahovary), iar Caranfil l-a prezentat fără să spună cui aparţine - şi fără generic. Toţi profesioniştii au fost sideraţi, începând să emită varii supoziţii îndreptate peste hotare - până când reputatul filmolog l-a invitat în faţa sălii, spre uimirea tuturor, pe tânărul debutant. Pe bună dreptate, filmul a primit câteva distincţii, inclusiv Premiul U.N.I.A.T.E.C, fiind apoi urmat de încă două producţii similare: "Primăvara obişnuită" (1962) şi "Lecţie la infinit" (1965) - după care, în sfârşit, Sergiu şi-a văzut visul cu ochii: regia primului lungmetraj de ficţiune, cea dintâi (şi cea mai bună) superproducţie românească: "Dacii" (1967).

Din acel moment, pentru aproape zece ani, Sergiu Nicolaescu a intrat într-o ascendenţă susţinută - practic, perioada de vârf a creaţiei lui. Fără a ocupa aici spaţiul cu numeroasele titluri ale filmelor sale (oricum cunoscute de toată lumea), e de ajuns să amintim că se orienta cu precădere spre trei genuri: filmul istoric, filmul de acţiune, şi filmul cu veleităţi de conţinut şi stil - cel mai reuşit, în acest sens, fiind "Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte" (1971, după nuvela "Moartea lui Ipu", de Titus Popovici).

Deşi autodidact format pe platou, fără studii de specialitate, Sergiu învăţase bine bucătăria meseriei, având prospeţime, ritm, şi un simţ mimetic extrem de bine dezvoltat, care-l ajuta să reproducă foarte credibil stilul filmelor apusene, ba chiar şi secvenţe întregi - mai ales în marile sale succese de public, "Cu mâinile curate" (1972), "Un comisar acuză" (1974) şi "Nemuritorii" (1975) - la a cărui premieră ne-am şi întâlnit pentru prima oară, după ce ne cunoscuserăm prin corespondenţă şi telefonic (ca orice adolescent ahtiat după filmele de gen, dezvoltasem pentru el o admiraţie de-a dreptul idolatră). Astfel, perioada fastă a filmografiei nicolaesciene a atins apogeul cu "Osînda" (1976), o ecranizare foarte frumoasă şi emoţionantă după romanul "Velerim şi veler, Doamne", de Victor Ion Popa, care pur şi simplu ne-a dat pe spate, pe toţi tinerii acelor vremuri ce aspiram la valenţele filmului aşa-numit "de artă".

Cu toate acestea, ne-ar fi fost imposibil să nu observăm că, în continuare, vivacitatea şi aparenta originalitate din trecut au început să dea semne de oboseală - fenomen început cu "Pentru patrie" (1977) şi "Revanşa" (1978), şi desfăşurat cam până la "Noi, cei din linia întâi" (1985).

Sergiu Nicolaescu era un maestru al platoului. Stăpânea perfect mijloacele materiale, inclusiv de mare anvergură - după cum am putut constata la "Noi, cei din linia întâi", aproape o superproducţie (nu tocmai, căci statul nu mai aloca aceleaşi fonduri ca la "Mihai Viteazul" - 1971). Se filma la cotele unei tensiuni maxime - Sergiu fiind extrem de necruţător, în plan verbal, cu membrii echipei: nu o dată, nivelul sonor al reproşurilor îl costase zile întregi de pierdere a vocii; alteori, în urma acceselor de sciatică, era nevoit să dirijeze echipa de pe scaun - dar înfrunta cu eroism toate aceste vicisitudini fizice. Pe de altă parte, formulele de alint adresate oricui călca strâmb, în mod real sau doar imaginar, deveniseră de mult legendare - de o inventivitate neobosită şi o originalitate perpetuă.

După această perioadă oscilantă, a filmelor care mai aminteau vag de primul său deceniu de activitate, creaţia cinematografică a lui Sergiu Nicolaescu a intrat în etapa a treia, jalonată de "François Villon, poetul vagabond" (1987) şi "Punctul zero" (1996). Am fi nedrepţi dacă n-am recunoaşte că fiecare dintre cele cinci filme turnate între aceşti ani încă mai avea pe alocuri tresăriri, în special cel mai semnificativ dintre ele, "Oglinda/Începutul adevărului" (1993), care reproducea destul de exact unele dintre evenimentele zilei de 23 august, 1944, ale procesului şi ale execuţiei Mareşalului Ion Antonescu.

În sfârşit, perioada a patra şi ultima, demarată cu "Triunghiul Morţii" (1999 - cu premiera în 2000, anul când nu s-a realizat efectiv nici un film românesc, practic moment de hiatus dintre agonia vechii noastre cinematografii şi naşterea celei noi) şi prelungită până în zilele noastre - ba chiar, după câte se pare, şi mai departe - se poate reconstitui din analizele pe care le-am dedicat celor mai recente pelicule ale lui Sergiu Nicolaescu: "Supravieţuitorul" (2008), "Carol I: Un destin pentru România" (2009), "Poker" (2010) şi "Ultimul corupt din România" (2012). Cel mai semnificativ aspect al ultimelor două constă în faptul că Sergiu s-a inspirat din realitatea politică pe care o cunoaşte din interior - de vreme ce, începând din 1990, a fost aproape non-stop (cu excepţia legislaturii 2004-2008) senator.