Atunci când vine vorba de jocul actorilor, Academia Americană de Film recunoaşte meritul actorilor care trec prin experienţe dificile în rol, fie că e vorba de pierderi mari de greutate (Matthew McConaughey, Dallas Buyers Club) sau extreme emoţionale (Lupita Nyong'O, 12 Years a Slave).
Să intrăm, așadar, în interiorul căsniciilor ratate, ale bolilor chinuitoare şi ale crizei vârstei de mijloc, într-o analiză marca THR
Un actor bun ar putea considera un compliment faptul că face rolul să pară uşor, dar Oscarurile nu cred la fel. Să luăm numai uşurinţa (aparentă doar) pe care o afişează Ralph Fiennes în The Grand Budapest Hotel. Academia Britanică de Film şi Televiziune l-a nominalizat pentru cel mai bun actor, însă nu şi Academia Americană.
Oscarurile se îndreaptă în schimb către rolurile grave, în special când subiectul în sine este unul grav. Anul acesta, toate personajele jucate de cei 20 de actori nominalizaţi în cele patru categorii la Oscaruri se confruntă cu probleme, de la căsătorii nefericite la boli grave, la crize de vârstă mijlocie sau la dorinţe care nu se pot îndeplini.
Un alt aspect remarcabil este că nouă dintre cei douăzeci de actori joacă ecranizări ale unor figuri reale, dintre care unii încă în viaţă. Acest aspect pune numeroase probleme, pentru că ei trebuie să adopte tabieturi, stiluri de vorbire şi particularităţi ale personajelor reale. Iar verosimilitatea poate aduce puncte actorilor, cu condiţia ca spectatorii să cunoască câte ceva despre personajul real.
Benedict Cumberbatch, de exemplu, a avut libertatea să îl reinventeze pe Alan Turing în propria versiune. Reese Witherspoon, în schimb, reuşeşte să arate - şi să se îmbrace - precum Cheryl Strayed, adevărata protagonistă din Wild. Steve Carell, la rândul lui, reuşeşte să întruchipeze pe excentricul şi băţosul milionar John DuPont. Totuşi, nici DuPont nici Strayed nu sunt personaje cunoscute publicului.
Bradley Cooper are ceva mai mult noroc cu rolul lui Chris Kyle din American Sniper. Kyle era într-adevăr o celebritate, cel puţin printre camarazii săi de arme, iar Cooper îl joacă veridic.
Alte roluri au fost pur şi simplu dificile: David Oyelowo capturează carisma oratorică a lui Martin Luther King, iar Chadwick Boseman stilul lui James Brown. Totuşi, cel mai dificil rol îi revine lui Eddie Redmayne, care a trebuit să surprindă personalitatea lui Stephen Hawking, savantul imobilizat într-un scaun cu rotile, a cărui corp nu numai că se contorsionează dar pare că se şi contractă.
Nu numai Redmayne joacă rolul unui personaj bolnav: Julianne Moore are un personaj care se luptă cu Alzheimer-ul în Still Alice. Într-adevăr, durerea personajului lui Redmayne este mai manifestă, însă ambii suferă la fel tare, şi transmit asta pe ecran.
Moore nu transmite numai inteligenţă, dar şi frica aceea care vine atunci când inteligenţa dispare încet dar sigur. Moore arată cum personajul ei renunţă la orice vanitate, deşi actorii şi actriţele, se zice, ar fi vanitoşi. Moore, care e pierdută, în clipa în care are un moment de incontinenţă pentru că nu a găsit baia, surprinde această pierdere a oricărei vanităţi, scrie în analiză, publicația The Hollywood Reporter.
Şi Robert Duvall trăieşte un moment asemănător de confuzie în The Judge. Şi Michael Keaton lasă să i se vadă cei 63 de ani în Birdman.
Însă, la capitolul sinceritate, cel mai sus ajung Ethan Hawke şi Patricia Arquette în Boyhood, sunt de părere editorii THR. Ţinând cont că filmul a fost turnat timp de 12 ani, nu are cum să scape de capcana timpului.
Aici nu sunt actori care simulează îmbătrânirea, aceştia îmbătrânind în realitate: nu există scăpare de la ravagiile timpului, care nu pot fi simulate de câteva minute de machiaj.
Părerea ta
Spune-ţi părerea