Poate că unii regizori îşi adoră Palme d'Or-urile, Urşii şi Leii de Aur, dar cu siguranţă mulţi dintre ei îşi doresc să bată şi recorduri de vânzări de bilete. Olivier Nakache nu are niciun trofeu prestigios, dar se poate lăuda că un film al său, Intouchables a fost a fost văzut de 19 milioane de francezi în 2011 şi de multe alte milioane de spectatori în alte ţări de pe glob. Alături de partenerul său de regie, Eric Toledano, Nakache revine în atenţie cu o nouă comedie ce explorează şi teme relevante, Un an dificil/Une année difficile, care deschide pe 21 martie noua ediţie a Festivalului Filmului Francez înainte de a se lansa pe ecrane în primul weekend din aprilie.
Alături de un jurnalist brazilian, Cinemagia l-a întâlnit pe Olivier Nakache în ianuarie la Paris, în cadrul evenimentului Unifrance Rendez-vous avec le cinéma français, eveniment la care au fost invitaţi zeci de jurnalişti de pe mai multe continente. Nu e deloc greu să înţelegi de ce la interviuri Nakache e prezent mult mai des decât partenerul Toledano: regizorul are darul conversaţiei şi îi place să-şi provoace jovial interlocutorii. Iată mai jos ce are regizorul şi scenaristul are de spus despre Un an dificil, comedie în care doi escroci (Jonathan Cohen, Pio Marmaï) disperaţi după bani se insinuează, ca să mânânce şi să bea pe gratis, într-un grup de activişti anticonsumerism.
Să începem cu începutul, acel colaj cu preşedinţi francezi care se plâng în discursuri publice că Franţa înfruntă "un an dificil". De unde ideea acestui colaj în egală măsură penibil şi teribil de amuzant?
Ştii ce cred? Că în orice ţară am căuta, am găsi zeci de declaraţii similare. Cu noi povestea a fost aşa: scriam scenariul, era exact înainte de lockdown-ul Covid şi Emmanuel Macron a dat o succesiune de declaraţii. În fiecare, această expresie, "un an dificil". M-a trăsnit ideea şi am căutat pe internet declaraţii de-ale lui Nicolas Sarkozy. Din nou, "un an dificil"! Apoi am cerut unui specialist în documentare să caute declaraţii similare. Ce să vezi, după două zile mă sună şi spune: "Nu o să-ţi vină să crezi, dar am găsit zece!" Amuzant e că iniţial filmul se intitula Des temps difficiles (n.r. - în traducere "vremuri grele"), după un cântec celebru din anii '70 al lui Léo Ferré. Când am găsit această suită de declaraţii, am schimbat imediat titlul.
Care este punctul de pornire al filmului?
Sunt două, de fapt. Filmele noastre sunt în deplină sincronizare cu evenimentele actuale. Nu scriem niciodată filme istorice, ci încercăm să consemnăm, aşa cum putem noi, prezentul. Ne preocupa de ceva vreme tema schimbărilor climatice şi, în acelaşi timp, supraîndatorarea populaţiei. Când scriem, facem adevărate anchete, exact aşa cum voi, jurnaliştii, faceţi investigaţii. Căutăm surse de informaţii pentru a aprofunda temele care ne interesează şi pentru asta am vrut să particip la un curs de educaţie financiară. Doar că acel curs fusese mutat în altă parte a clădirii şi sala iniţială găzduia o întâlnire a mişcării Extinction Rebellion (n.r. - organizaţie britanică ce militează, prin proteste nonviolente şi acte de nesupunere civică, pentru protejarea mediului). Am rămas la acea întâlnire şi aşa am descoperit că există o legătură între aceste teme. Iată cele două puncte de pornire ale filmului.
Dincolo de asta, planul era să facem o comedie. În ultimii patru ani am lucrat exclusiv la un serial, En thérapie (n.r. - remake al celebrului serial israelian In Treatment, care are numeroase versiuni globale, inclusiv una românească, În derivă), aşa că aveam nevoie de ceva mai lejer, de o comedie similară cu cele italiene din anii '70. Deci voiam să surprindem un istantaneu al prezentului, dar altoit pe o coloană vertebrală care ne e foarte dragă, comedia.
Filmul tău vorbeşte despre consumerism şi iureşul vieţii zilnice. Ce putem face pentru a lua o pauză, a ne de puţin înapoi şi a privi totul în perspectivă?
Stilul nostru de lucru e aşa: strângem în laptop o mulţime de imagini, idei, direcţii, posibilităţi. Una dintre aceste imagini a fost un clip şocant cu un Black Friday din Sao Paolo, este uşor de găsit pe internet. Nu avem pretenţii că suntem experţi în geopolitică, dar ne-a preocupat faptul că, începând cu anii '80, verbul "a avea" l-a înlocuit pe "a fi". Trebuia să ai ca să fii, o tendinţă care s-a accentuat în deceniile care au urmat, ajungând în prezent la apogeu.
Dar este o speranţă. Un an dificil este filmul cu care am călătorit cel mai mult în Franţa, am făcut nenumărate proiecţii în provincie. Aşa am descoperit că tinerii sunt mult mai preocupaţi de acest aspect, mult mai interesaţi să rezolve problemele planetei. Interesul lor este incomparabil mai mare decât al nostru la vârsta lor! Senzaţia noastră e că suntem în faţa unei schimbări fundamentale. Nu are nicio legătură cu filmul (râde), dar am citit studii conform cărora în 2023 vânzările de Black Friday au fost mai mici decât în alţi ani. Poate că s-a produs un declic, nu ştiu sigur, dar sper...
Şi aş vrea să spun ceva despre pandemie. În timpul ei, ne gândeam încontinuu la "ce va fi după". Împărţeam trecutul şi viitorul apropiat în "înainte" şi "după" pandemie. Dar iată că acum suntem "după" şi ne purtăm fix ca "înainte". Am ajuns cu toţii, săraci sau bogaţi, în acest moment suprarealist, întreaga lume a rămas blocată în acelaşi loc. Ne-am zis atunci că se va întâmpla ceva, că lumea îşi va schimba comportamentul, mindset-ul, că vom profita de ocazie pentru a deveni mai buni. Nu s-a întâmplat deloc aşa: acum suntem mai săraci şi lumea este afectată de mai multe războaie. Până şi traficul aerian este mai intens ca înainte de pandemie. Aşa e lumea şi asta ar trebui să ne preocupe.
Ar trebui să ne preocupe, dar şi să ne amuze...
Desigur, în acelaşi timp aceste aspecte pot fi utilizate pentru a crea comedie. Este trademark-ul nostru, să luăm subiecte serioase şi să le dăm o turnură comică. Nu râdem de supraîndatorare, nu râdem de schimbările climatice. Nu facem filme angajate, ci comedii, dar uneori scriem câteva idei relevante pe o hârtiuţă pe care o furişăm în buzunarul spectatorului. Dacă vrea s-o citească şi să acţioneze în consecinţă, foarte bine, dacă nu, la fel de bine. Nu putem să nu vorbim de aceste subiecte, pentru că ne preocupă, şi da, am putea regiza drame, dar ADN-ul nostru creativ este indisolubil legat de comedie. În acest stil am vorbit despre autism, despre persoanele cu dizabilităţi, despre oamenii fără documente (n.r. - referire la superhitul Intouchables). Orice am scrie, trebuie să aibă şi umor...
Mi-ai răspuns deja la următoarea întrebare, despre acest mix relevanţă-comedie, este ceva dificil de atins, ca să parafrezez titlul filmului...
(râde) E întotdeauna un risc, un pariu, e greu să faci echilibristică pe această coardă foarte subţire. Probabil că secretul nostru este că nu ne cenzurăm, ne permitem orice idee, oricât de exagerată sau trăsnită. Pentru noi scenariul nu este altceva decât o promisiune, pentru că în timpul filmărilor facem tot posibilul să încercăm chestii noi. Nu neapărat improvizaţii, mai degrabă abordări inedite. Nu mai suntem în faţa calculatorului, ci pe platou, unde avem decorurile, costumele, actorii, [un context care ne inspiră să mergem în direcţii noi].
Norocul nostru este că ne permitem mai multe zile de filmare şi profităm de ele din plin. Apoi intrăm în montaj, atât eu cât şi Eric participăm activ la montaj şi atunci ne simţim ca acei căutători de aur care stau cu sita în apa râului şi cern şi cern în căutarea pepitei nepreţuite. Câteodată pepita e în scenariu, dar de multe ori este în acel context imprevizibil creat de filmarea propriu-zisă. Nu reuşim întotdeauna. În timpul montajului lucrăm, desigur, cu un monteur profesionist, iar uneori reacţia lui e că există un decalaj de ton între o scenă şi următoarea. Ne reapucăm de treabă până ajungem la acel echilibru fragil.
Italienii sunt maeştri ai acestui echilibru, de exemplu Ettore Scola, Dino Risi, apoi britanicii, îmi vin în minte acum Mike Newell şi Ken Loach. Este ca în viaţă, ziua de azi e bună, următoarea e proastă. Săptămâna trecută am revăzut cu copiii mei Billy Elliot. Este o adevărată capodoperă, pur şi simplu uitasem ce film extraordinar este. Gândeşte-te cum începe: mama puştiului a murit, bunica suferă de demenţă, oraşul e sărăcit de greve şi criza economică. Dar apoi vine acel suflu acaparator al dansului, acel elan incredibil al protagonistului, suflu şi elan care ne împing şi ne acaparează şi pe noi. Ce echilibru desăvârşit între dramă şi comedie! Aş spune că Billy Elliot este matriţa perfectă, un număr de aur pentru acest echilibru atât de greu de atins. Desigur, s-au făcut şi înainte filme care îl ating, dar mă regăsesc deplin în umanitatea lui Billy Elliot.
Chimia dintre Jonathan Cohen şi Piu Marmaï este perfectă. Aţi scris scenariul cu ei în minte?
O întrebare foarte bună, pentru că răspunsul este un nu categoric. Am scris pentru Piu şi pentru un alt actor cu care am lucrat la Hors Norme, Alban Ivanov. Cu trei săptămâni înainte de începutul filmărilor, pac!, Alban are o problemă medicală şi trebuie să se retragă. Nu ştiam ce să facem, dacă îl aşteptam însemna să amânăm şase luni filmările. Cu Piu am lucrat la En thérapie, este un actor foarte intens care îmi aminteşte de un alt actor celebru din anii '80, Patrick Deverre.
Hazardul a făcut ca, un weekend înainte ca Alban să ne spună că nu mai poate filma, l-am întâlnit la o petrecere pe Jonathan Cohen. Imediat ce am aflat că nu mai putem lucra cu Alban, l-am sunat pe Jonathan şi a dat o probă perfectă de o oră şi jumătate. Atunci am răsuflat uşuraţi, puteam trece la treabă. Aşa e în cinema, din când în când se întâmplă ceva imprevizibil care te aruncă într-o altă direcţie. Jonathan s-a alăturat echipei cu trei săptămâni înainte de începutul filmărilor, ceva ce nu se întâmplă niciodată.
Şi Noémie Merlant? Mă interesează foarte mult pentru că şi-a făcut debutul în regie cu un lungmetraj realizat în România...
Sigur, sigur, ştiu de acel film (n.r. - titlul său este Mi iubita, mon amour). Uite ce e, noi suntem aici să ne promovăm filmul, prin urmare spunem întotdeauna că totul e extraordinar. Dar Noémie este cu totul formidabilă. Este Charlotte Gainsbourg a noii generaţii, este realmente unică. Poate fi frumoasă, poate fi urâtă, poate fi amuzantă, poate fi dramatică. Şi încă nu am văzut decât începutul carierei ei, va deveni fără doar şi poate un superstar. Vorbeşte engleză fără accent, regizează, nu-i va sta nimic în cale, sunt 100% sigur. Următorul ei film este Emmanuelle, remake-ul după celebrul film erotic. Noémie joacă rolul titular şi va face senzaţie!
