Filmul lui Matteo Garrone, nominalizat la Oscar şi dublu premiat la festivalul de la Veneţia (pentru regie şi interpretare), poate fi văzut ca un comentariu la adresa fenomenului migraţiei, dar la bază se află ceva mult mai puternic şi universal: visul. Visul pentru o viaţă mai bună şi pentru mai multe oportunităţi şi visul celui care îşi doreşte cu disperare să reuşească în viaţă. Pentru acest vis au murit milioane de oameni de-a lungul secolelor. Şi acest vis este foarte aproape şi de România, căci nu există, probabil, nicio familie din ţara noastră care să nu aibă cel puţin un membru stabilit în străinătate.
Da, povestea din Io Capitano/Eu căpitan îi are în centrul poveştii pe adolescenţii senegalezi Seydou (Seydou Sarr) şi Moussa (Moustapha Fall). Trăind alături de familiile sărace în Dakar cei doi veri se uită la clipuri pe internet şi sunt tot mai fascinaţi de o viaţă posibilă într-o ţară bogată precum Franţa. Aşa începe o călătorie ieşită din comun ce poate fi asemănată cu Odiseea lui Homer: poate că Seydou şi Moussa nu vor întâlni în drumul lor sirene cu viers hipnotizant, nici ciclopi şi nici giganţi, dar şi ei au partea lor de întâlniri monstruoase, de-a lungul miilor de kilometri străbătuţi pe uscat şi pe mare...
Filmul lui Garrone este o ficţiune inspirată dintr-o multitudine de poveşti ale migranţilor goniţi din Africa de secetă, sărăcie şi războaie. Oricât de conectată la realitate, este o ficţiune menită să celebreze lupta pentru supravieţuire, puterea prieteniei şi acel mic gest care într-un alt context nu înseamnă nimic, dar în acesta poate salva o viaţă. Desigur, pentru o privire mai realistă asupra crizei migranţilor, recomand excelentul (şi bântuitorul) documentar recompensat cu Ursul de Aur Foc pe Mare/Fuocoammare, în regia italianului Gianfranco Rosi. Acel documentar se situează la celălalt capăt al speranţei, căci, dacă pe barca lui Seydou nu moare nimeni, pe o barcă de Fuocoammare moare toată lumea...
Din fericire trăim într-o ţară suficient de neinteresantă pentru a nu fi atractivă pentru migranţi. Trăim într-o ţară din care mulţi vor să fugă, dar, o dată încheiat comunismul, nimeni nu a mai trebuit să-şi pună viaţa în pericol pentru a emigra (mai puţin temerarii obsedaţi de America care călătoresc clandestin la bordul unui transatlantic, ca în Spre nord). Este şocant să vezi doi copii (la începutul filmului Seydou are 15 ani) trecând prin toate ororile doar-doar s-or afla mai aproape de visul lor, dar Io capitano loveşte aproape de casă reactivând în memorie poveştile românilor plecaţi pentru o viaţă mai bună în ţări şi comunităţi care cel mai adesea îi vor considera cetăţeni de mâna a doua. Când se întorc, ei insistă să se concentreze pe victorii, dar oare cât dor, cât compromis şi câtă suferinţă or fi cerut aceste victorii?
Într-una din cele mai emoţionante scene din Io Capitano, Seydou se lasă doborât de regretul de a nu-şi fi ascultat mama, care îi interzice să plece. Dar visul - oricât de greşit şi nerealist este el - e mult prea puternic, iar chemarea unei Franţe unde succesul pare mult mai tangibil e ca acel cântec letal al sirenelor din Odiseea lui Homer. Mai este ceva ce preocupă de-a lungul călătoriei eroilor: franceza stricată a tuturor personajelor secundare întâlnite de-a lungul traversării Africii atrag atenţia că bogăţia Franţei se bazează pe lunga ei istorie colonială: multe din palatele acestei naţiuni considerate adesea un vârf al civilizaţiei europene sunt construite cu bogăţiile furate şi comunităţile exploatate din ţări ce azi ocupă două cincimi din suprafaţa continentului.
