Cinemagia îți propune o listă de filme psihologice hiperrealiste, care să te pună puțin pe gânduri vizavi de ce este real și ce nu. Cam ce face și Matrix, dar pornind de la o matrice cât se poate de reală și folosindu-se de o altă gramatică cinematografică.
Vals Im Bashir / Waltz with Bashir (2008, regia Ari Folman)
Memoria este arhiva experienței noastre pe care timpul o transformă treptat în imaginație. Și, automat, în ficțiune. În Waltz With Bashir, regizorul Ari Folman vorbește despre memorie dintr-o perspectivă autobiografică, printr-un gen de film mai rar întâlnit, un documentar de război animat. De altfel, animația este de o picturalitate superbă, realizată prin rotoscopie în 2D, adică actorii filmați sunt ulterior transformați în animație. Această estetică se potrivește perfect cu amintirea unui război, când israelianul Folman a luptat la sângeroasa invazie a Libanului în 1982.
Alteregoul animat al lui Folman ia interviuri mai multor veterani prin care își amintește despre o seamă de evenimente ce par să îi fi fost complet șterse din memorie. Acesta vrea să afle adevărul despre el și despre trecutul său, iar pe măsură ce se adâncește în această regresie, imaginile din memoria lui fragilă devin din ce în ce mai suprarealiste.
Imagini Nema-ye Nazdik / Close-Up (1990, regia Abbas Kiarostami)
Acest film nu este numai capodopera cinemaului transcedental al regizorului Abbas Kiarostami, ci și o incursiune într-un peisaj oriental post-revoluționar. Bazat pe o întâmplare curioasă și scandaloasă, „Close-Up” pune în prim plan un anume Hossein Sabzian, un bărbat sărac, dar obsedat de cinema, care se dă drept un regizor cunoscut din Iran, fiind deconspirat, arestat și supus unui proces ușor absurd. În această poveste aparent despre impostură, Kiarostami combină adevărul cu ficțiunea și ne hipnotizează să plonjăm într-o investigație a identității, a artei și a existenței propriu-zise.
The Thin Blue Line (1988, regia Errol Morris)
Dacă ai văzut pe Netflix docuseria Wormwood (2017) în regia aceluiași Errol Morris, poți bănui la ce să te aștepți de la „The Thin Blue Line”, un documentar făcut cu aproape treizeci de ani în urmă.
În anii `70, un polițist a fost împușcat și omorât în Dallas, Texas. Ulterior, suspectul principal, Randall Dale Adams, a fost închis pe viață, deși o serie de interviuri ne dezvăluie că mărturiile se cam bat cap în cap. Iar Eroll Morris are o găselniță narativă inedită prin care ne arată acest lucru, recurgând la niște reconstituiri stilizate și impecabil filmate, acompaniate de arpegiile acaparante ale compozitorului Philip Glass. Pe parcursul filmului, Morris tot revine la aceste reconstituiri, însă de fiecare dată datele sunt altele. Polițista se află ba în mașină, ba pe lângă ea. Într-o altă mașină este un singur pasager, dar într-o altă secvență apar doi și așa mai departe.
Errol Morris pare să sugereze că suma realităților subiective este orice, dar nu o realitate obiectivă, iar acest documentar reușește să facă justiție găsind adevărul în minciuni.
